The voice within me

Trebuie să spun că m-am gândit puţin dacă e cazul să scriu despre cartea asta şi am ajuns la concluzia că da, pentru că deşi am citit-o printre picături (aşa cum o să tot citesc până după examen) mi-a plăcut foarte mult şi ştiu că o să mă tot gândesc la ea o perioadă lungă de timp.
O aveam de mult pe lista cu "de citit", dar am amânat-o până când destinul a făcut în aşa fel încât să nu găsesc la bibliotecă "Fata cu cercel de perlă" a lui Tracy Chevalier şi atunci am zis: "Adam şi eva rămâne!".
Romanul cel mai iubit de autor, aşa cum el însuşi mărturiseşte deseori, e un roman care te face să-ţi pui câteva întrebări legate de spiritualitate şi de adevărata viaţă a sufletului uman şi, indiferent de religia şi formaţia pe care o ai, fie că eşti creştin, musulman, ateu convins, filosof, om de ştiinţă sau un simplu licean ca mine, nu ai cum să accepţi sau să respingi în totalitate abordarea lui Rebreanu.
Romanul are ca punct de plecare acceptarea reîncarnării şi a ideii că viaţa pământească nu îi este de ajuns sufletului să-şi găsească perechea cu care să poată reîntregi cuplul androginic pentru a-şi regăsi pacea. Pe scurt, personajul principal, Toma Novac, profesor de filosofie la universitate, găzduieşte a şaptea şi ultima întrupare a sufletului, în căutarea perechii alături de care este menit să dobândească fericirea supremă. Romanul poate părea de fapt o colecţie de nuvele, căci fiecare experienţă a sufletului este rememorată într-unul din cele şapte capitole diferite. Aşadar, avem un păstor indian, un dregător egiptean, un cărturar aristocrat din Mesopotamia, un nobil din Roma lui Tiberius, un călugăr german, un medic francez din vremea revoluţiei şi, în final, pe Toma Novac, profesor universitar la Bucureşti. Fiecare capitol poartă numele celor şapte fiinţe feminine care îi marchează destinul, iar ochii apar ca un laitmotiv, pentru că încrucişarea privirilor este momentul în care atât femeia, cât şi bărbatul conştientizează că se cunosc de mult, parcă din altă viaţă. Dacă în cele şase existenţe anterioare iubirea nu s-a putut împlini, în cea de-a şaptea reîntregirea trebuie să aibă loc neapărat, indiferent de cât de scurtă ar fi perioada pe care cei doi o petrec împreună, pentru ca sufletul să-şi poată găsi pacea atât de mult căutată.
Pe lângă povestea în sine şi toată ideea de la care aceasta a pornit (şi care, aşa cum spuneam, m-a făcut să-mi pun multe întrebări şi să mă gândesc: "Oare s-ar putea...oare o să văd la final că aşa e de fapt?"), mi-a plăcut foarte mult modul în care sunt construite toate cele şapte poveşti şi cred că de multe ori m-am surprins gândindu-mă că trebuie să fi fost multă muncă pentru a putea scrie în aceeaşi carte despre şapte epoci diferite, dar mai ales de a schimba tiparul narativ şi "aluatul" din care e făcut personajul. Spun asta deoarece călugărul german Adeodatus este de o religiozitate aproape fanatică, în timp ce medicul Gaston este ateu şi adept al revoluţiei franceze. Ei bine, se pare că aşa a şi fost, cum am aflat în final din mărturiile autorului: "Sunt şapte epoci diferite şi pentru fiecare a trebuit să consult zeci şi, uneori, sute de volume."
Per ansamblu, mi-a plăcut cartea şi este una din cele pentru care mi-ar plăcea să-mi fac timp să o recitesc, poate că voi mai descoperi ascunzişuri pe care acum nu le-am sesizat.

În final, doar câteva dintre citatele care mi-au plăcut în mod deosebit:

"Moartea e o ipoteză până în momentul când omul se pomeneşte în braţele ei, fără nicio speranţă de întoarcere."

"Cine vrea să explice totul prin cuvinte ajunge curând să nu poată explica nimic!"

"Aşa e inima. Niciodată nu se mulţumeşte cu ce are."

"[...] aşa-i poporul, îşi uită eroii şi schimbă necontenit legendele despre ei."

"D-ta îţi închipui că cel ce ştie mai mult înţelege neapărat mai mult? Sau că ştiinţa merge de mână cu fericirea? A, cum te înşeli! Dar ce are a face progresul ştiinţelor cu sufletul omului? Toate invenţiile şi descoperirile din lume au fost oare în stare să netezească pentru vreun om calea fericirii adevărate, să-i dăruiască o merinde pentru clipa când trece poarta necunoscutului? Şi crezi că ar fi mai multă fericire în omenire, dacă toţi oamenii, printr-o minune, ar deveni filosofi ca d-ta sau savanţi ca, să zicem, colegii d-tale de la Universitate?"

"[...] fiindcă ţinem neapărat să tălmăcim prin vorbe o realitate pe care numai sufletul o poate pătrunde."

Tu îţi mai aminteşti când stăteai pe lângă mama să-ţi calce şorţuleţul bleumarin şi gulerul tău special de dantelă? Când îţi umpleai cu creioane colorate penarul cu Pocahontas şi îţi îmbrăcai caietele în coperte albastre cu semn? Când te pătai pe mâini de cerneală Pelikan şi îţi pregăteai batistuţa pentru controlul zilnic?

Parcă toate se întâmplau ieri...


Pentru că postul ăsta era inevitabil. Prea repede trec toate...

De puţin timp sunt consilier vânzări la Adevărul Holding. Asta înseamnă că oricine îşi doreşte cărţi din colecţiile Adevărul, fie pentru că le-au pierdut când au apărut cu ziarul, fie pentru că le trebuie anumite volume, fie pentru că vor să facă un cadou sau să-şi completeze biblioteca, poate să mă contacteze şi se rezolvă repede şi uşor :)

Aşa mi-aş cumpăra colecţia aia cu personaje Disney, "Prima mea enciclopedie", dar cred că am depăşit un pic vârsta, aşa că îi las pe pici să şi-o ia 8->

Deci, pentru detalii şi comenzi, daţi un semn! :)

mă enervează maxim. maxiiim.

here we are again, circles never end. you'll hear "I told you" again, just stay tuned.

Asculta mai multe audio Muzica

Încă nu a trecut vara, deşi timpul are o viteză mult peste limita maximă admisă, aşa că mai am vreme să-mi propun lucruri pe care să le împlinesc sau nu. Simt că nu fac destul, nici pentru mine, nici pentru lumea în care trăiesc, simt că doar eu stau pe loc în timp ce toţi ceilalţi ştiu ce vor şi ştiu ce au de făcut. Ştiu că de fapt nu e aşa, dar nu mai suport senzaţia, trebuie să fac ceva, deci măcar liste să fac.

Aşadar:

- să termin recapitularea asta la mate.
- să-mi fac curat în toate dulapurile, rafturile, caietele, hârtiile, hârtiuţele, pixurile, folderele şi fişierele.
- să mai tai nişte cărţi de pe lista de "to read", că m-am lenevit.
- să văd câteva filme "must-see" pe care nu am reuşit până acum.
- să mă apuc din nou de spaniolă şi poate şi de catalană.
- să termin şcoala de şoferi şi poate să iau şi carnetul (:-ss)
- să mă duc regulat la ţară până în septembrie.
- să învăţ să înot.
- să treacă odată canicula asta şi să-mi reiau programul de sport, că mă simt ca o femeie de 70 de ani, 80 de kg şi un preinfarct la activ, abia urc scările.
- să mai văd măcar un loc frumos din ţara asta.
- să-mi aleg o asociaţie în care să mă înscriu ca voluntar.
- să mă urc pe bicicletă după atâţia ani şi să pedaleeez.

Bun, de acum am ce să urmăresc, să sperăm că reuşesc să duc la bun sfârşit măcar jumătate din ce am scris aici.

P.S. Băieţii ăştia de la The Fray sunt geniali, iar melodia se potriveşte perfect: "I don't want to live without reason..."

Dragă ...,

Ce faci? Eşti bine? Da, ştiu că atunci când trimiţi o scrisoare e frumos mai întâi să-i mulţumeşti celuilalt pentru ultima lui scrisoare, să-i spui cât de mult te bucuri că ai primit veşti de la el şi eventual să-l întrebi ce mai face. Ştiu, pentru că ne-au învăţat la şcoală. Ţie n-aş putea să-ţi spun toate lucrurile astea, ştii, pentru că tu nu-mi trimiţi niciodată scrisori. De fapt, tu nu-mi scrii, nu-mi trimiţi mail-uri, nici sms-uri, nu mă suni, nu-mi trimiţi mesaje în Morse, ca să-mi ia mult timp să le descifrez, nici măcar nu rogi vreun porumbel să-mi aducă veşti de la tine. Şi atunci, cum aş putea eu să te întreb "Ce mai faci?" dacă n-am ştiut niciodată ce faci?

Aşadar, ce faci? Sper că eşti bine şi că te gândeşti din când în când şi la mine. E aşa frustrant să nu ştiu dacă pentru tine însemn ceva. Nu mă înţelege greşit, am învăţat să trăiesc fără tine. De fapt, n-am ştiut niciodată să trăiesc cu tine. Doar că mi-ar plăcea să ştiu ce sunt eu pentru tine. Nu cred că mă iubeşti, pentru că iubirea se construieşte în timp, e nevoie să fii lângă o persoană ca să ajungi să o iubeşti. Nu mai cred în iubirea asta despre care unii zic că e automată. Nu. Te poţi simţi legat de cineva în mod automat, dar nu poţi ajunge să-l iubeşti cu adevărat decât în timp. Şi chiar dacă m-ai fi iubit vreodată, sentimentul ăsta nu e etern prin natura lui, trebuie întreţinut, iar noi ... de fapt tu nu ai făcut chestia asta. Şi acum a trecut prea mult timp cred. Şi dacă ar fi să o luăm de la început, ar fi greu. Foarte greu.
Nu-ţi cer să mă iubeşti. Poate dacă m-ai vedea acum, nu sunt ceea ce ţi-ai fi dorit să fiu, dar sunt aproape sigură că nici tu nu eşti ceea ce mi-aş fi dorit eu. Nici pe departe. E trist că nu mai facem parte unul din viaţa celuilalt, poate că ne-am fi înţeles foarte bine. Nu eu am ales să fie aşa. De fapt, mă doare că eu nu am putut să aleg. Sunt una din persoanele uşor obsedate de control, ştii, aşa că sunt frustrată când nu pot să aleg ce se întâmplă în viaţa mea. Bine, oamenii sunt adaptabili prin natura lor, aşa că am reuşit să merg mai departe, asta nu m-a ţinut pe loc, vezi bine.
Mi-e greu uneori fără tine, sunt momente în care aş fi vrut să fii aici, dar aşa cum am eu nevoie de tine, nu cum sunt aproape sigură că ar fi fost. Mi-e mai uşor să te ştiu departe, decât să-mi fost aproape, dar departe de fapt. Mă doare faptul că tu ai putut să alegi şi ai ales greşit. Eu nu te-am auzit sau nu-mi amintesc, dar cineva mi-a spus că ai zis "Am să mă-ntorc!". Păcat că nu ţi-ai ţinut promisiunea.
Tu m-ai schimbat, chiar dacă de la distanţă. Sunt poate mai puternică decât aş fi fost cu tine aproape. Am alte priorităţi şi alte aşteptări de la persoanele din jur. Încerc să nu dezamăgesc persoanele care au încredere în mine sau care apelează la mine. Aaa...şi mă întristează când văd că tot mai mulţi aleg ca tine şi aş vrea să le spun cât de mult o să rănească, dar nimeni nu mai are urechi să audă. Păcat.

Oare o să ne mai vedem vreodată? Ah, ce prost am pus "mai"-ul ăsta. Mă rog, eu locuiesc tot acolo, în cazul în care vrei să-mi faci o vizită vreodată, dar dacă eşti tot la fel ca atunci când ai plecat, măcar vino dimineaţa.


Numai bine,

... ta, Ioana.

P.S. Mai am un pic şi fac 18 ani, ca să ştii.

Sunt în vacanţă, ador lucrul ăsta, citesc şi azi am fost la teatru. "Ţi-am spus vreodată că mă iubeşti"? Merită să sacrificaţi o oră din viaţa voastră pentru piesa asta şi nu pentru că vă spun eu că mi-a plăcut. La fel cum nu văd de ce nu aţi merge pentru că altcuiva nu i-a plăcut. Sau de ce ar fi nevoie să ai o părere conformă cu a majorităţii. Deci da, mergeţi să vedeţi dacă aveţi ocazia, poate vă tentează şi pe voi o discuţie cu voi înşivă, o revedere cu voi, cei de acum câţiva (sau mai mulţi) ani.

La mulţi ani! Eu am început anul bine şi ar fi frumos dacă ar continua în acelaşi registru :) Eh. Trăim şi vedem.

Şi într-o dimineaţă ca asta nici n-ai nevoie de cafea, darămite de una tare...

Ascultând nişte muzică de acum câţiva ani buni şi răsfoind prin albumul cu amintiri al minţii am ajuns la o concluzie. De unde până acum eram aproape sigură de faptul că băieţii nu-şi amintesc chestii mici, care au locşorul lor acolo, acum sunt convinsă că măcar unii îşi amintesc...şi încă aşa, cu lux de amănunte. Da, oricât de insensibili i-am considera noi şi oricât de puţin credem noi că le pasă...mie mi-a demonstrat chestia asta un tip de la care chiar nu mă aşteptam să aducă vorba despre subiectul respectiv, darămite să-şi amintească exact o replică pe care eu, personal, aş fi putut doar s-o parafrazez. Deci, da, băieţilor poate să le pese, băieţii pot fi sensibili, băieţii pot să surprindă uneori, chiar deseori.

Îi admir pe băieţii sinceri, care sunt în stare să recunoască nişte chestii . E drept, în faţa fetelor pe care abia încep să le cunoască şi într-o stare uşor...veselă să-i zicem. Am zis uşor, chiar foarte uşor.
Discuţie, el şi ea, timp de când se cunosc: câteva ore, cadru: festiv şi totuşi foarte degajat:

"[...]
Ea: dar oricum, nicio fată nu vă crede cu adevărat când spuneţi Te iubesc...
El: (zâmbet) păi nici...păi pentru că nici n...
El şi ea: ...nu e adevărat...
Ea: exact, de-asta şi zic.
El: ...da, aşa e, ai dreptate!
[...]"

Atât despre ei.

În altă ordine de idei, din nou aceeaşi problemă: nu-mi vine să cred că mâine va fi ultima zi din an :| Nici măcar nu mai fac vreun bilanţ, n-are sens, pentru că deja ştiu că anul ăsta am făcut mai puţine decât mi-aş fi dorit, dar am făcut şi lucruri la care nu mă gândeam anul trecut pe vremea asta. Nici planuri pentru 2010 nu-mi fac, vi le dau vouă pe toate, dacă le vreţi. M-am hotărât să nu mai trăiesc în viitor.

La mulţi ani!

Da, a nins şi e frig, e o iarnă de aia ca atunci când eram mică, o iarnă pentru care mă rog de atâta timp. În fiecare an am sperat că poate va ninge, iar acum, când s-a întâmplat şi ai zice că atmosfera e perfectă...ceva nu e :| Nu ştiu ce, dar eu mă simt...nuştiucum, ca să nu zic oribil. În loc să fiu fericită, să mă bucur, eu mai am un pic şi intru într-o depresie. Asta dacă nu sunt deja şi nu mi-am dat seama.
Azi am împodobit bradul, mai târziu ca în niciun alt an. Serios. Nu-mi amintesc să mă fi prins vreodată 20 decembrie fără brad. Era ceva inadmisibil.L-am făcut la insistenţele mamei mele, care deja s-a prins că ori sunt bolnavă, ori am ceva. Nici măcar bucuria de până acum nu am mai simţit-o când puneam globuleţele în pom şi chiar dacă am încercat să intru puţin în atmosferă cu nişte Dean Martin, Bing Crosby and co., tot degeaba...pur şi simplu parcă eram într-un glob de sticlă şi nimic nu mă putea atinge. E prima dată când mi se întâmplă să fac bradul fără să simt nimic altcva decât că mi-e frig şi că vreau să termin ca să mă bag în pat.Poate mă trezesc mai bine de mâine, poate reuşesc să mă autosugestionez şi să mă bucur de vacanţă, de zăpadă, de sărbători.

Nu-mi place iarna la bloc. Vreau iarna copilăriei mele, de la ţară. Acum totul e artificial, începând cu cădura. Urăsc centralele. Căldura lor, chiar dacă mai confortabilă şi mai sănătoasă, nu miroase a căldură, vreau să simt mirosul ăla de fum şi trosnetul de lemn ars în sobă. Nici dovleacul copt în cuptorul aragazului nu se compară cu cel din cuptorul sobei bunicilor. Nici cozonacul făcut cu mama aici nu se compară cu cel pe care îl făcea mamaie. Ea n-avea reţete ilustrate, luate de pe cele mai populare site-uri culinare. Ştia doar că trebuie să-l facă dis-de-dimineaţă, să-l frământe bine, să-l ţină la crescut la căldură şi să aibă grijă să nu-l uite în cuptor chiar dacă avea atâtea de făcut. Şi eu care adormeam în căldura uneori insuportabilă, păzindu-l... Mandarinele şi portocalele ce-şi mai păstrează mirosul, care oricum nu-l ajunge pe cel al merelor coapte sau al covrigilor încălziţi pe sobă...
Dar pe mine nu mă atinge nimic azi. Mă simt mai rece decât un cub de gheaţă.Şi urăsc chestia asta. I-am zis "December depression" pentru că sunt sigurăăă că e cauzată de faptul că e sfârşit de an şi că e vacanţă şi am timp să mă gândesc la ce am făcut (mai bine zis NU am făcut) anul ăsta. Cică mai bine de un milion de americani suferă de depresie în decembrie. Eu şi ei. Sau ei şi eu. Şi cică trece. Păi când? Când trec sărbătorile şi vacanţa şi mă întorc la şcoală? Mmm no, thanks! Eu vreau acum! Măcar mâine, dacă nu în seara asta.
Ohhh, "Avoid alcohol. Alcohol can cause a further decline in mood." Chiar credeţi voi că se poate să mă simt mai rău de atât? Dacă eu nu am avut chef să împodobesc bradul, mai rău de atât nu se poate. Nu la mine.Asta pentru că tocmai voiam să fierb nişte vin. Şi o s-o şi fac, poate dorm, nu ca azi-noapte.

Atât.

Aaa, ba nu. M-am apucat să învăţ spaniolă. Adică pe bune. Adică să şi scriu, să pun accente, să învăţ cuvinte noi, nu numai d-astea gen " te amo, te quiero, me haces falta" şi altele de prin melodii. Şi am rămas plăcut suprinsă de mine.Nu e ca şi cum aş fi avut cine ştie ce discuţii filosofice sau pe teme ştiinţifice, but still: am fost (şi încă sunt, ce naiba) în stare să port o conversaţie relativ lungă şi coerentă cu un vorbitor nativ. Şi sunt mândră. Şi poate că ăsta e primul pas de a ieşi din depresie...poate că nu-s aşa useless şi worthless cum mă simt.

Cu ocazia asta, am descoperit două melodii frumoase (adică mi-au fost prezentate), care nu se potrivesc deloc cu starea mea de azi, dar tot merită ascultate, aşa că...poftiţi!


Shakira - Lo hecho esta hecho
Asculta mai multe audio Muzica



Noapte bună! Să n-aveţi depresii, să vă bucuraţi de zăpadă şi de vacanţă!

Cirque du soleil - Cirque du soleil mio bello bello amore musiq
Asculta mai multe audio Muzica

În sfârşit s-a terminat şi săptămâna asta. Adică partea neplăcută din ea. De când aştept momentul ăsta. Gata! Vacanţă!

Iulia zice ca citeste! Si eu citesc si imi place, deci da! :> Si leapsa zice sa recomand cuiva o carte, o carte care sa i se potriveasca. Pai, cam una din putinele persoane la care "ma bag" sa recomand carti este Laura, pentru ca zic ca o cunosc intr-atat incat sa stiu daca i se potriveste sau nu.Sau cred, ca nu se stie niciodata :))
Si atuuuunci, ii recomand Lorelei de Ionel Teodoreanu, desi i-am mai spus ca tre' sa o citeasca. Si poate nu o sa-i placa, dar nu conteaza, eu tot zic ca i se potriveste :)) Deci, pune mana si citeste! :>

Denisa, te intereseaza? :>


Si eu plec, voi ce faceti? Eu ma duc sa ma joc, sa invat chestii noi, sa dansez, sa ma bronzez, sa alerg, sa rad, sa ma plimb, sa cunosc oameni, sa ma bucur de vacantza! Voi ce faceti?
Ne citim la juma'tea lunii :X

Mi-am dat seama ca am scris tot mai putin, dar asta nu inseamna ca m-am lasat si de citit bloguri. In vara asta am descoperit un bloooog :> A aparut si in blogroll si o sa stea mult timp acolo pentru ca merita. Pentru cine n-are chef sa ajunga la blogroll, blog-ul e ăsta si nu va spun cum l-am descoperit, dar ma umflu un pic in pene cu ce am descoperit pe el, adica asta.

Si ca sa completez un pic.Citeam un comentariu al unei d-re/d-ne : "...va inchipuiti cum e sa vina actorul/textierul intr-un building de birouri, cu afishu-n mana, sa-si vanda biletele la spectacol?".
Dar va inchipuiti cum te mai concentrezi tu la binomul lui newton cand vine actorul/textierul in clasa aia ingusta si deprimanta de langa centrala sa-si vanda biletele? Va zic eu ...nu te mai concentrezi 8-> Ramai doar ceva de gen : "Wow...chiar e el? Nu...nu are cum sa fie el, adica...uuuauuu!"

Eh :)
Ok, post scurt pentru ca ma duc la meci :)) Adica cine zice ca la fotbal se uita doar baietii ? Despre asta, altadata! :)

In viata avem nevoie de noi inceputuri.Mereu.Cat mai multe.Asa a aparut blogul nostru, adica al meu si al Laurei.Cum a aparut?De la un cod care s-a stricat si a facut-o pe domnisoara anterior amintita, cea care alege din toate alternativele pe cea mai drastica, gen "ori totul, ori nimic", sa-mi propuna sa scriem amandoua, ca doar vorbim despre atatea tampenii, de ce nu le-am scrie?Ma gandisem la chestia asta si eu, suna bine, deci a aparut Super Bad Girls' Blog, de data asta pe alt host :

superbadgirls.wordpress.com

Just make a stop there, poate va place, poate nu, noi speram sa da.Eh...


Oh, ce repede trece vacanta asta :-<

Pentru ca nu am scris nimic luna asta, pentru ca e vacantza, pentru ca mi-e cald, pentru ca e seara si pentru ca mi-e somn, pentru ca e iulie, adica pentru ca e luna mea, pentru ca mai sunt 15 zile pana fac saptispe ani...infinit :X


Atat.

Ante Scriptum : Nu sunt norocoasa, stay calm! :))

Pot sa zic ca m-am indragostit un pic de Jason Mraz? Pot? Normal ca pot! Deci, da, m-am indragostit.Nu de el si nu c-ar fi urat baiatul, dar canta demential.Pe bune.Sau poate nu, dar mie imi place si atunci e destul.Deci m-am indragostit de vocea si melodiile lui.Una din ele e si mai dementiala pentru ca e un featuring cu Colbie Caillat, o gagica frumoasa si ea si care canta frumiiiiii, cum ar zice L.
Melodia asta se cheama Lucky [pentru cine e mai in urma ca mine, ceea ce nu cred ca se poate, ca eu sunt mereu in urma cu muzica, L. knows], suna bine si are versuri frumoase, deci...auditie placuta!


Jason Mraz & Colbie Caillat - Lucky
Asculta mai multe audio Muzica