Când vezi asemenea lucruri, ce-ţi poţi dori mai mult decât să fii sănătos? Doar în momentele astea realizezi că "sănătate, că-i mai bună decât toate" nu e doar o vorbă în vânt.
Iar mamele care sunt în stare să facă aşa ceva, să aibă grijă ani şi zeci de ani de zile de un copil bolnav, sunt pentru mine nişte sfinte şi nişte exemple demne de urmat. Să poţi să rezişti, să îţi ştergi lacrimile, să te ştergi în genunchi de fiecare dată când cazi şi să mergi mai departe, ştiind că Dumnezeu îţi va da putere, chiar dacă acel copil - căruia îi citeai poveşti încă din burtică şi pe care ţi-l imaginai spunând primele cuvinte şi făcând primii paşi - nu va fi niciodată aşa cum planificaseşi tu.
Nu, nu mă uit la OTV, dar când vezi un titlu de genul ăsta mai laşi două secunde acolo, iar un om care la 23 de ani are corpul unui copil de 5 şi depinde de mama sa pentru absolut orice nu te poate lăsa rece.
Şi când te gândeşti că unii sunt bine, sănătoşi şi îşi bat joc de asta, parcă îţi vine să strigi de nervi că nu e coreeeect.
Şi când vezi viitori părinţi care caută cele mai performante ecografe pentru a putea depista orice posibilă malformaţie nu pentru a o trata intrauterin, ci pentru a întrerupe sarcina, parcă simţi nişte fiori şi îţi dai seama că de multe ori textul "aş face orice pentru copilul meu" e un clişeu care sună frumos şi pe care mulţi îl rostesc mecanic şi de cele mai multe ori doar când au norocul să aibă un copil perfect sănătos.
E trist că suntem din ce în ce mai răi. Foarte trist.
Nu mai suport să văd oameni nenorociţi de un sistem medical mizer, oameni a căror viaţă a fost dată peste cap de aparatura de pe vremea bunicii, de medici nepăsători care pun diagnostice aşa cum îmi dau eu cu părerea despre politică, de birocraţie şi de cercul vicios în care eşti obligat să te învârţi - după principiul "ai intrat în horă, joacă!" - când ai pus piciorul în spitalele din România.
Nu mai pot să aud şi să citesc despre oameni care au intrat în spital cu o apendicită şi au plecat de acolo cu boli grave, care i-au condamnat la o existenţă cu totul diferită de ce-şi imaginaseră.
Nu mai pot să văd copii cărora cancerul le distruge cea mai frumoasă perioadă din viaţă, care în loc să meargă săptămânal la teatrul de păpuşi, merg la chimioterapie, copii care nu întreabă de ce nu au jucării scumpe, ci de ce nu au păr, când or să poată mânca şi ei ciocolată sau când or să poată să alerge în parc.
Nu mai pot să văd părinţi sfâşiaţi de durere, neştiind ce să mai vândă ca să-şi salveze copiii, pentru că statul român nu are bani de tratamente, dar poate să dea sute de mii de euro pe logo-uri şi alte porcării.
Nu mai pot şi nu mai vreau. Nu!
