The voice within me

"Oamenii au inventat respectul ca să ascundă locul gol, unde ar trebui să fie iubirea."
(Lev Tolstoi - Anna Karenina)

Nu ştiu de ce mă trezesc mereu scriind în ultima sau penultima zi din an. De parcă aş putea aşa să recuperez toate zilele în care aş fi putut să scriu în 2010 şi nu am făcut-o. De parcă dacă aş scrie mâine n-ar fi acelaşi lucru. De parcă aş deveni brusc altă persoană după o noapte albă, cu mâncare, muzică, prieteni şi pocnitori. Şi totuşi o fac.
Mie nu-mi place cum sună 2011 (chiar, mâine începe un nou deceniu), dar sper să fie un an cel puţin la fel de bun ca 2010. Sau nu neapărat bun, dar plin. Pentru că da, 2010 a fost un an destul de plin. Am râs, am plâns, am avut realizări şi dezamăgiri, am citit şi am renunţat să citesc (Anna, îmi pare rău, se pare că 2011 ne va prinde tot împreună :) ), am luat CAE-ul, m-am îndepărtat de unii oameni şi m-am apropiat de alţii, am făcut 18 ani, n-am văzut marea decât în poze, m-am plimbat cu scuterul, am chiulit de la română, am luat permisul, am învăţat la istorie, am fost în "Pam", am pierdut oportunităţi, dar am profitat de altele. Am învăţat să aştept şi să mă bucur de ce am acum, să nu mă mai uit înapoi decât la lucrurile frumoase, să nu privesc prea departe în viitor. Am învăţat că prezentul e acum şi aici.

Şi ştii, nu trece an în care să nu mă gândesc la tine, la cum ar fi fost să fii aici, să fie altfel totul. Şi eu aş fi fost alta. Poate că aş fi zâmbit mai des, poate că aş fi fost mai sigură pe mine în anumite situaţii, poate că nu mai aveam nevoie de masca asa de "strong girl", poate că aş fi plâns mai des, dar poate nu. Poate că nu aş fi avut voie să fac nişte lucruri, dar aş fi fost bucuroasă că mi le-ai interzis tu. Poate că aş fi fost rebelă sau poate foarte răsfăţată sau poate aş fi fost exact la fel, dar cu tine aici.
Maybe it would have been easier to let someone in, you know? 'Cause yeah, I'm struggling, it's not easy at all not to think: "what if...".

Ştiu că anul ăsta o să fie altfel, o să fiu altfel, pentru că vreau şi pentru că pot.

Feliz Año Nuevo!

A veces tengo ganas de gritarle a la vida: "¡Devuélveme el tiempo que perdí y que no supe valorar! ¡Muéstrame todo lo que no pude entender y dame la oportunidad de corregir mis errores!"

Dicen que si el destino te deja vivir la misma situación dos veces es porque no hiciste lo que debías hacer desde el principio. ¿Será verdad?

Tu îţi mai aminteşti când stăteai pe lângă mama să-ţi calce şorţuleţul bleumarin şi gulerul tău special de dantelă? Când îţi umpleai cu creioane colorate penarul cu Pocahontas şi îţi îmbrăcai caietele în coperte albastre cu semn? Când te pătai pe mâini de cerneală Pelikan şi îţi pregăteai batistuţa pentru controlul zilnic?

Parcă toate se întâmplau ieri...


Pentru că postul ăsta era inevitabil. Prea repede trec toate...

Când vezi asemenea lucruri, ce-ţi poţi dori mai mult decât să fii sănătos? Doar în momentele astea realizezi că "sănătate, că-i mai bună decât toate" nu e doar o vorbă în vânt.
Iar mamele care sunt în stare să facă aşa ceva, să aibă grijă ani şi zeci de ani de zile de un copil bolnav, sunt pentru mine nişte sfinte şi nişte exemple demne de urmat. Să poţi să rezişti, să îţi ştergi lacrimile, să te ştergi în genunchi de fiecare dată când cazi şi să mergi mai departe, ştiind că Dumnezeu îţi va da putere, chiar dacă acel copil - căruia îi citeai poveşti încă din burtică şi pe care ţi-l imaginai spunând primele cuvinte şi făcând primii paşi - nu va fi niciodată aşa cum planificaseşi tu.

Nu, nu mă uit la OTV, dar când vezi un titlu de genul ăsta mai laşi două secunde acolo, iar un om care la 23 de ani are corpul unui copil de 5 şi depinde de mama sa pentru absolut orice nu te poate lăsa rece.
Şi când te gândeşti că unii sunt bine, sănătoşi şi îşi bat joc de asta, parcă îţi vine să strigi de nervi că nu e coreeeect.
Şi când vezi viitori părinţi care caută cele mai performante ecografe pentru a putea depista orice posibilă malformaţie nu pentru a o trata intrauterin, ci pentru a întrerupe sarcina, parcă simţi nişte fiori şi îţi dai seama că de multe ori textul "aş face orice pentru copilul meu" e un clişeu care sună frumos şi pe care mulţi îl rostesc mecanic şi de cele mai multe ori doar când au norocul să aibă un copil perfect sănătos.

E trist că suntem din ce în ce mai răi. Foarte trist.

mă enervează maxim. maxiiim.

here we are again, circles never end. you'll hear "I told you" again, just stay tuned.

nimic nu poate suplini anumite lipsuri. absolut nimic. le atenuează, te face să uiţi pentru un timp de ele, dar nu le poate acoperi în totalitate. vor exista frustrările şi automat şi zâmbetele amare vor apărea în colţul gurii în astfel de momente.

dar nu contează, suntem făcuţi să mergem mai departe, până mâine vom uita şi o vom lua de la capăt. în fond, sunt atâtea lucruri pe care le-am vrea altfel, dar asta e. nu se poate să dăm timpul înapoi şi, mai ales, sunt alegeri pe care nu le putem face noi. da, e trist când alţii hotărăsc pentru tine, dar se întâmplă şi pur şi simplu nu ai ce face.

Asculta mai multe audio Muzica

Încă nu a trecut vara, deşi timpul are o viteză mult peste limita maximă admisă, aşa că mai am vreme să-mi propun lucruri pe care să le împlinesc sau nu. Simt că nu fac destul, nici pentru mine, nici pentru lumea în care trăiesc, simt că doar eu stau pe loc în timp ce toţi ceilalţi ştiu ce vor şi ştiu ce au de făcut. Ştiu că de fapt nu e aşa, dar nu mai suport senzaţia, trebuie să fac ceva, deci măcar liste să fac.

Aşadar:

- să termin recapitularea asta la mate.
- să-mi fac curat în toate dulapurile, rafturile, caietele, hârtiile, hârtiuţele, pixurile, folderele şi fişierele.
- să mai tai nişte cărţi de pe lista de "to read", că m-am lenevit.
- să văd câteva filme "must-see" pe care nu am reuşit până acum.
- să mă apuc din nou de spaniolă şi poate şi de catalană.
- să termin şcoala de şoferi şi poate să iau şi carnetul (:-ss)
- să mă duc regulat la ţară până în septembrie.
- să învăţ să înot.
- să treacă odată canicula asta şi să-mi reiau programul de sport, că mă simt ca o femeie de 70 de ani, 80 de kg şi un preinfarct la activ, abia urc scările.
- să mai văd măcar un loc frumos din ţara asta.
- să-mi aleg o asociaţie în care să mă înscriu ca voluntar.
- să mă urc pe bicicletă după atâţia ani şi să pedaleeez.

Bun, de acum am ce să urmăresc, să sperăm că reuşesc să duc la bun sfârşit măcar jumătate din ce am scris aici.

P.S. Băieţii ăştia de la The Fray sunt geniali, iar melodia se potriveşte perfect: "I don't want to live without reason..."

Dragă ...,

Ce faci? Eşti bine? Da, ştiu că atunci când trimiţi o scrisoare e frumos mai întâi să-i mulţumeşti celuilalt pentru ultima lui scrisoare, să-i spui cât de mult te bucuri că ai primit veşti de la el şi eventual să-l întrebi ce mai face. Ştiu, pentru că ne-au învăţat la şcoală. Ţie n-aş putea să-ţi spun toate lucrurile astea, ştii, pentru că tu nu-mi trimiţi niciodată scrisori. De fapt, tu nu-mi scrii, nu-mi trimiţi mail-uri, nici sms-uri, nu mă suni, nu-mi trimiţi mesaje în Morse, ca să-mi ia mult timp să le descifrez, nici măcar nu rogi vreun porumbel să-mi aducă veşti de la tine. Şi atunci, cum aş putea eu să te întreb "Ce mai faci?" dacă n-am ştiut niciodată ce faci?

Aşadar, ce faci? Sper că eşti bine şi că te gândeşti din când în când şi la mine. E aşa frustrant să nu ştiu dacă pentru tine însemn ceva. Nu mă înţelege greşit, am învăţat să trăiesc fără tine. De fapt, n-am ştiut niciodată să trăiesc cu tine. Doar că mi-ar plăcea să ştiu ce sunt eu pentru tine. Nu cred că mă iubeşti, pentru că iubirea se construieşte în timp, e nevoie să fii lângă o persoană ca să ajungi să o iubeşti. Nu mai cred în iubirea asta despre care unii zic că e automată. Nu. Te poţi simţi legat de cineva în mod automat, dar nu poţi ajunge să-l iubeşti cu adevărat decât în timp. Şi chiar dacă m-ai fi iubit vreodată, sentimentul ăsta nu e etern prin natura lui, trebuie întreţinut, iar noi ... de fapt tu nu ai făcut chestia asta. Şi acum a trecut prea mult timp cred. Şi dacă ar fi să o luăm de la început, ar fi greu. Foarte greu.
Nu-ţi cer să mă iubeşti. Poate dacă m-ai vedea acum, nu sunt ceea ce ţi-ai fi dorit să fiu, dar sunt aproape sigură că nici tu nu eşti ceea ce mi-aş fi dorit eu. Nici pe departe. E trist că nu mai facem parte unul din viaţa celuilalt, poate că ne-am fi înţeles foarte bine. Nu eu am ales să fie aşa. De fapt, mă doare că eu nu am putut să aleg. Sunt una din persoanele uşor obsedate de control, ştii, aşa că sunt frustrată când nu pot să aleg ce se întâmplă în viaţa mea. Bine, oamenii sunt adaptabili prin natura lor, aşa că am reuşit să merg mai departe, asta nu m-a ţinut pe loc, vezi bine.
Mi-e greu uneori fără tine, sunt momente în care aş fi vrut să fii aici, dar aşa cum am eu nevoie de tine, nu cum sunt aproape sigură că ar fi fost. Mi-e mai uşor să te ştiu departe, decât să-mi fost aproape, dar departe de fapt. Mă doare faptul că tu ai putut să alegi şi ai ales greşit. Eu nu te-am auzit sau nu-mi amintesc, dar cineva mi-a spus că ai zis "Am să mă-ntorc!". Păcat că nu ţi-ai ţinut promisiunea.
Tu m-ai schimbat, chiar dacă de la distanţă. Sunt poate mai puternică decât aş fi fost cu tine aproape. Am alte priorităţi şi alte aşteptări de la persoanele din jur. Încerc să nu dezamăgesc persoanele care au încredere în mine sau care apelează la mine. Aaa...şi mă întristează când văd că tot mai mulţi aleg ca tine şi aş vrea să le spun cât de mult o să rănească, dar nimeni nu mai are urechi să audă. Păcat.

Oare o să ne mai vedem vreodată? Ah, ce prost am pus "mai"-ul ăsta. Mă rog, eu locuiesc tot acolo, în cazul în care vrei să-mi faci o vizită vreodată, dar dacă eşti tot la fel ca atunci când ai plecat, măcar vino dimineaţa.


Numai bine,

... ta, Ioana.

P.S. Mai am un pic şi fac 18 ani, ca să ştii.

Asculta mai multe audio Muzica


M-am săturat de oamenii ăştia. M-am săturat de ipocrizia şi frustrarea unora. Nu mai suport să văd cum suntem luaţi de fraieri. Sunt sătulă până peste cap de porcăria asta de sistem. Şi de oamenii fără personalitate. De oamenii care se conformează chiar şi atunci când au dreptate. De oamenii care nu sunt în stare să-şi spună părerile şi să-şi strige drepturile în gura mare. De laşi. Gata. Nu mai suport! Dacă aşa aveţi de gând să continuaţi, dacă aşa vreţi să trăiţi, n-aveţi decât. Luaţi-l pe "Asta e, nu avem ce face!" în braţe şi porniţi la drum...o să ajungeţi tare departe, fiţi siguri...Îmi vine să strig de nervi când văd atâţia care aşteaptă ca altcineva să facă lucrurile pentru ei. Vrei să se schimbe ceva? Pune tu mâna şi schimbă primul/-a. Nu eşti în stare să faci chestia asta? Atunci nu cere de la alţii.

Gata. De azi o să fiu imună la voi. Sigur, o să mă port ca şi până acum, dar nu vă mai cer nimic. Am înţeles, nu puteţi. Eu pot pentru că vreau. E problema voastră ce veţi face mai departe. Nu, nu e uşor, dar pot să încerc. Voi sunteţi precum şoricelul care a căzut în borcanul de smântână şi a zis "Asta e, nu am ce face, o să mor!" şi a aşteptat să moară. Eu sunt precum vecinul lui, care a dat din lăbuţe până când, obosit, epuizat şi-a dat seama că nu se mai scufundă, ci stă pe ceva tare : smântana transformată în unt.
Mult succes vă urez!


Şi cu asta punct. De acum mă gândesc la mine, la planurile mele, la tot ce vreau să fac, la cum să găsesc timp pentru toate, dar şi pentru mine. Ador să am obiective bine trasate şi o să încerc să le ating, chiar dacă nu voi reuşi. Nu am decât de învăţat. Primăvara e momentul perfect pentru schimbare şi noi începuturi! :X

Every now and then, things happen and some of them simply tear me up. But it seems I'm strong enough to put the pieces back together and start again. Better, more determined and more confident. Sometimes, I feel like the scars are never going to disappear and maybe they are actually not, but every single one of them reminds me that "if it doesn't kill you, it will make you stronger"...and I feel so proud of myself. Just until the next breakdown, when I start it all over again. I suppose there are things I forget and I'll never learn for good, so from time to time I need to remember...I need new wounds, so I can spend a little more time taking care of them...of myself. Even if it hurts, even if the pain feels almost unbearable at times.Even if I know that some of them are never going to become scars and the pain will still linger.

"What's worse, new wounds which are so horribly painful or old wounds that should've healed years ago and never did? Maybe our old wounds teach us something. They remind us where we've been and what we've overcome. They teach us lessons about what to avoid in the future. That's what we like to think. But that's not the way it is, is it? Some things we just have to learn over and over and over again." (Grey's Anatomy)

I need to stop making plans and not respecting them. I need to set some goals, some real goals and work hard in order to achieve them. And I will.

Every day I hear people complaining. I complain. Every single day. People don't even listen to each other. We don't have conversations anymore, 'cause we don't listen to the people around. We just wait for our turn to talk, to say our problems out loud, to make our voices heard. Nobody's more important than we are, nobody's got bigger problems than we have so by no means should anybody interrupt us.
And I think that, subconsciously, we are aware that the person in front of us doesn't listen to us either. However, it's just a little bit more comfortable to talk in front of a real person than in front of the mirror, 'cause that person has also got problems, has also got weaknesses and flaws, that person is as imperfect as we are...and that's comforting. Very comforting. Because this way we are sure we won't be judged. We usually encourage one another, we offer and ask for support, we seek approval and hope that if we aren't the only ones who've made mistakes, this means we are not as guilty as we feel, we are not as bad as we feel and this way...we can go on with our lives...our superficial, senseless lives. And we call this friendship. We call it friendship...how ironic and...and deceitful...!


OK. That was a pessimistic approach. This doesn't mean I don't believe in friendship, and people we really care about and who really care about us, and who are there for us and we are there for, too. I do believe. Cause no matter how hard we try to be strong and not care and keep distance... we need to have people to love and be close to. That's how it is. That's how we humans are. And, personally, I like this, even if we get hurt sometimes.

I'll finish this post with a quote from "Grey's Anatomy":

"At the end of the day, when it comes down to it, all we really want is to be close to somebody. So this thing, where we all keep our distance and pretend not to care about each other, is usually a load of bull. So we pick and choose who we want to remain close to, and once we've chosen those people, we tend to stick close by. No matter how much we hurt them, the people that are still with you at the end of the day - those are the ones worth keeping. And sure, sometimes close can be too close. But sometimes, that invasion of personal space, it can be exactly what you need."

no hay ceguera peor que no querer mirar.

Asculta mai multe audio Muzica

În ultima vreme, mi-am petrecut timpul liber urmărind "Grey's Anatomy". Descoperisem serialul acum vreo doi ani, în vacanţa de vară, dar uitasem de el. Apoi am văzut vreo două episoade la TV şi am zis să încerc să-l văd pe tot. Nici n-a fost prea greu, m-a prins destul de tare. Mi se pare interesant şi, deşi durează de câţiva ani şi la un moment parcă o ia puţin pe arătură, nu a devenit telenovelistic, doctorii nu doar zic că sunt doctori, aproape jumătate din episod are loc în sala de operaţie, de traume sau în saloanele pacienţilor. Am văzut inimi pulsând, rinichi scăpaţi pe jos în timpul transplantului, picioare puse la loc, feţe mutilate şi refăcute şi multe alte chestii de genul.
Şi ce e drăguţ e că e realist. Nu se chinuie să tragă de personaje doar pentru că Făt-Frumos şi Ileana Consânzeana trebuie să rămână mereu împreună. În viaţa reală, din păcate, nu e aşa. Şi mă bucur că îşi respectă actorii, chiar dacă asta e posibil să însemne plecarea unui personaj care chiar îmi place şi, deci, distrugerea oricărei speranţe de "refacere" a unei anumite perechi. Şi soundtrack-ul e foarte inspirat.

În altă ordine de idei, foarte drăguţe sunt voiceover-urile, care te implică într-un fel, te fac să te gândeşti la nişte chestii. În următoarea perioadă, o să postez citate din serial, în special din voiceover-uri, dar nu numai, citate care pe mine m-au "trezit" de multe ori şi m-au făcut să mă gândesc la multe lucruri.

Practicing medicine doesn't lend itself well to the making of friends. Maybe because life and mortality are in our faces all the time. Maybe because, in staring down death every day, we're forced to know that life, every minute, is borrowed time. And each person we let ourselves care about is just one more loss somewhere down the line. For this reason, I know some doctors who just don't bother making friends at all. But the rest of us, we make it our job to move that line, to push each loss as far away as we can.

Did you say it? 'I love you. I don't ever wanna live without you. You changed my life.' Did you say it? Make a plan. Set a goal. Work toward it. But every now and then look around. Drink it in. 'Cause this is it. It might all be gone tomorrow.

I believe in heaven. I also believe in hell. I've never seen either, but... I believe they exist. They have to exist... because without a heaven... without a hell... we're all just headed for limbo. (Început de episod)
Heaven, Hell, Limbo...No one really knows where we're going or what's waiting for us when we get there, but the one thing we can say for sure with absolute certainty is there are moments that take us to another place, moments of Heaven on earth, and maybe for now, that's all we need to know. (Sfârşit de episod)

Dr. M.G.: What was the point? All those hours and all that money. what's the point? The world is a horrible place. Young people die of diseases. It makes absolutely no sense to try to be happy in a world that's such a horrible place.
Dr. W. (Her shrink) : Yes.
Dr. M.G.: What?
Dr. W.: Yes, horrible things do happen. Happiness in the face of all of that?... that's not the goal. Feeling the horrible and knowing that you're not gonna die from those feelings... that's the point.

When you spend your life with someone and you have kids together, you think it'll always be this amazing, and this wonderful. You think that you'll always feel that kind of love and I do, I do love Phil. I just... well little pieces of you get chipped away by another person and then you shave little pieces of yourself away so you'll fit together and then one day you look up and you don't even know who you are.

Giving birth may be all intense and magical and stuff but the act itself is not exactly pleasant. But it's also the beginning of something incredible... something new... something unpredictable... something true... something worth loving... something worth missing... something that will change your life forever.

The thing about addiction is, it never ends well. Because eventually, whatever it is that was getting us high, stops feeling good, and starts to hurt. Still, they say you don't kick the habit until you hit rock bottom. But how do you know when you are there? Because no matter how badly a thing is hurting us, sometimes, letting it go hurts even worse.
[...]
In the hospital, we see addiction every day. It's shocking, how many kinds of addiction exist. It would be too easy if it was just drugs and booze and cigarettes. I think the hardest part of kicking a habit is wanting to kick it. I mean, we get addicted for a reason, right? Often, too often, things that start out as just a normal part of your life at some point cross the line to obsessive, compulsive, out of control. It's the high we're chasing, the high that makes everything else fade away.

You can make your way out from everything.

Va urma.

Cheryl Cole - Fight For This Love
Asculta mai multe audio Muzica

"Anything that’s worth having
Is sure enough worth fighting for...
Quitting’s out of the question
When it gets tough gotta fight some more..."

"Our deepest fear is not that we are inadequate. Our deepest fear is that we are powerful beyond measures. We ask ourselves: "Who am I to be brilliant, gorgeous, talented, fabulous?". Actually, who are you not to be? And as we let our own light shine, we unconsciously give other people permission to do the same. As we are liberated from our own fears, our presence automatically liberates others."

La mulţi ani! Eu am început anul bine şi ar fi frumos dacă ar continua în acelaşi registru :) Eh. Trăim şi vedem.

Şi într-o dimineaţă ca asta nici n-ai nevoie de cafea, darămite de una tare...

Ascultând nişte muzică de acum câţiva ani buni şi răsfoind prin albumul cu amintiri al minţii am ajuns la o concluzie. De unde până acum eram aproape sigură de faptul că băieţii nu-şi amintesc chestii mici, care au locşorul lor acolo, acum sunt convinsă că măcar unii îşi amintesc...şi încă aşa, cu lux de amănunte. Da, oricât de insensibili i-am considera noi şi oricât de puţin credem noi că le pasă...mie mi-a demonstrat chestia asta un tip de la care chiar nu mă aşteptam să aducă vorba despre subiectul respectiv, darămite să-şi amintească exact o replică pe care eu, personal, aş fi putut doar s-o parafrazez. Deci, da, băieţilor poate să le pese, băieţii pot fi sensibili, băieţii pot să surprindă uneori, chiar deseori.

Îi admir pe băieţii sinceri, care sunt în stare să recunoască nişte chestii . E drept, în faţa fetelor pe care abia încep să le cunoască şi într-o stare uşor...veselă să-i zicem. Am zis uşor, chiar foarte uşor.
Discuţie, el şi ea, timp de când se cunosc: câteva ore, cadru: festiv şi totuşi foarte degajat:

"[...]
Ea: dar oricum, nicio fată nu vă crede cu adevărat când spuneţi Te iubesc...
El: (zâmbet) păi nici...păi pentru că nici n...
El şi ea: ...nu e adevărat...
Ea: exact, de-asta şi zic.
El: ...da, aşa e, ai dreptate!
[...]"

Atât despre ei.

În altă ordine de idei, din nou aceeaşi problemă: nu-mi vine să cred că mâine va fi ultima zi din an :| Nici măcar nu mai fac vreun bilanţ, n-are sens, pentru că deja ştiu că anul ăsta am făcut mai puţine decât mi-aş fi dorit, dar am făcut şi lucruri la care nu mă gândeam anul trecut pe vremea asta. Nici planuri pentru 2010 nu-mi fac, vi le dau vouă pe toate, dacă le vreţi. M-am hotărât să nu mai trăiesc în viitor.

La mulţi ani!

Groove Amanda - My friend
Asculta mai multe audio Muzica

A.S.Post special şi dedicat. Şi scurt.

De ce special? Păi pentru că e o zi specială. Dedicat, pentru că e scris pentru o persoană specială. Şi scurt pentru că persoana ştie că e specială (sau sper că ştie!) şi nu am nevoie de o zi anume în an ca să-i spun chestia asta.

Da, mă, ai 17! La mulţi ani! Ştii ce, cu cât mă gândesc cum să scriu ce vreau, cu atât ceva mă bate la cap şi îmi spune: "lasă cuvintele sofisticate!". Considerând încă valabilă afirmaţia: "vreau sa zic doar ca Ioana e de neinlocuit.", o să spun doar că şi Laura e la fel de de neînlocuit. De ce? Păi pentru că pot să-ţi spun orice, oricând, pentru că dacă vreau să te sun, te sun fără să mă gândesc "Dacă doarme?", pentru că eu (spre deosebire de tine, iartă-mă! :">) pot să sun şi la 3 dimineaţa, pentru că tu eşti aia care mă convinge că unele lucruri chiar nu merită stresul, pentru că eşti prima (şi uneori singura) persoană căreia îi spun chestiile fe fe fe importante, pentru că nu e nevoie să fac pe drăguţa cu tine atunci când sunt supărată, doar aşa, ca să nu te deranjez, pentru că de multe ori îţi spun ceea ce urma să-mi spui tu şi invers, pentru că dacă aud cuvântul "prietenă" (vreau să zic "prietenă", nu "pseudoprietenă") îmi apare instant în minte imaginea ta, pentru că, pentru că, pentru că...
Mă înţelegi, da? Pentru că n-am de gând să scriu mai mult; oricât aş scrie, n-o să pot spune prea multe. Sunt anumite chestii pe care chiar nu le poţi exprima în cuvinte. Ştiu că ştii. O să închei cu ale tale cuvinte: "sper ca peste X ani sa mi se para prea putin pentru ce o sa fie."

La mulţi ani! :*

P.S.Vouă, celor care mai citiţi postul ăsta, vă urez să vă găsiţi o Laura,dacă nu aveţi deja!

Mi-era dor să scriu mai des pe blog, noroc cu ierno-depresia asta şi cu toate lucrurile la care mă gândesc în preajma sărbătorilor.
Am tot văzut la tv autocare cu români plecaţi afară care se întorc de sărbători acasă. Personal, apreciez toţi oamenii care preferă să muncească, chiar şi departe de casă, decât să aştepte să li se dea, să pice de undeva. Dar când vine vorba şi de copii...totul devine relativ. Copiii nu cresc, nu devin oameni doar cu bani. Şi copiii, oricât de mult şi-ar dori confort material, jucării, dulciuri, haine şi mai ştiu eu ce, sunt capabili să judece lucrurile şi altfel şi îşi dovedesc maturitatea când te aştepţi cel mai puţin.
Cunosc o fetiţă ai cărei părinţi au fost plecaţi timp de câţiva ani buni, vreo 5-6 cred, de când ea era micuţă până când a ajuns în clasa a doua.Veneau tot din an în Paşte acasă şi, sigur, copilul era bucuros să-i vadă. Dar când s-au întors definitiv, lucrurile nu au stat chiar pe roze. La un moment dat, maică-sa a certat-o din nu ştiu ce motiv, iar replica fetiţei a fost: "Dar cine eşti tu să-mi spui ce să fac? Parcă m-ai crescut tu." Eu în locul femeii aş fi înlemnit, probabil că şi ea a rămas şocată, dar copilul avea dreptate. Ea nu fusese acolo nici s-o vadă la serbările de la grădiniţă, nici s-o îngrijească atunci când termometrul arăta peste 39, nici în prima zi de şcoală şi nici în fiecare zi. Şi anii pierduţi din copilăria propriului copil nu se vor mai întoarce niciodată, cu toţi banii din lume. Şi-atunci, cu ce te-ai ales? E o melodie superbă, a Anei Maria, care la un moment dat zice aşa : "Părinţii pleacă peste mări şi ţări, să facă bani/ Degeaba se întorc bogaţi, copiii sunt prea mari...".
Şi în momentele în care analizez lucrurile astea, mă gândesc cât sunt de norocoasă şi de fericită, pentru că am trăit ştiind tot timpul că indiferent de ora la care voi avea nevoie de ajutor, de un sfat, sau pur şi simplu de prezenţa ei...ea va fi acolo. Şi că indiferent de cât de rea şi nerecunoscătoare sunt uneori (pentru că, Doamne!, cât de rea pot fi uneori, nici eu nu pot să cred), continuă să fie acolo. Şi îi mulţumesc pentru asta şi pentru tot ce am învăţat de la ea. Mulţumesc, mami!

În altă ordine de idei, am văzut azi o parte din Gala Zece pentru România şi cel mai frumos şi mai expresiv discurs mi s-a părut cel al domnului Prof. Dr. Leon Dănăilă, care a recitat următorul fragment (nu întocmai, dar am combinat eu ce mi-am amintit cu ce am găsit pe net), legat de cerinţele dumnealui către Dumnezeu:

"Am cerut putere şi El mi-a dat dificultăţi pentru a mă face puternic! Am cerut înţelepciune şi El mi-a dat un creier cugetător şi probleme ca să le pot rezolva. Am cerut să pot iubi şi El mi-a dat lângă mine oameni pe care să-i ajut în problemele lor. Am cerut curaj şi El mi-a dat pericole pe care să le înfrunt.Nu mi-a dat nimic din ce am cerut, dar am primit tot ce am avut nevoie."