The voice within me

Mi-era dor să scriu mai des pe blog, noroc cu ierno-depresia asta şi cu toate lucrurile la care mă gândesc în preajma sărbătorilor.
Am tot văzut la tv autocare cu români plecaţi afară care se întorc de sărbători acasă. Personal, apreciez toţi oamenii care preferă să muncească, chiar şi departe de casă, decât să aştepte să li se dea, să pice de undeva. Dar când vine vorba şi de copii...totul devine relativ. Copiii nu cresc, nu devin oameni doar cu bani. Şi copiii, oricât de mult şi-ar dori confort material, jucării, dulciuri, haine şi mai ştiu eu ce, sunt capabili să judece lucrurile şi altfel şi îşi dovedesc maturitatea când te aştepţi cel mai puţin.
Cunosc o fetiţă ai cărei părinţi au fost plecaţi timp de câţiva ani buni, vreo 5-6 cred, de când ea era micuţă până când a ajuns în clasa a doua.Veneau tot din an în Paşte acasă şi, sigur, copilul era bucuros să-i vadă. Dar când s-au întors definitiv, lucrurile nu au stat chiar pe roze. La un moment dat, maică-sa a certat-o din nu ştiu ce motiv, iar replica fetiţei a fost: "Dar cine eşti tu să-mi spui ce să fac? Parcă m-ai crescut tu." Eu în locul femeii aş fi înlemnit, probabil că şi ea a rămas şocată, dar copilul avea dreptate. Ea nu fusese acolo nici s-o vadă la serbările de la grădiniţă, nici s-o îngrijească atunci când termometrul arăta peste 39, nici în prima zi de şcoală şi nici în fiecare zi. Şi anii pierduţi din copilăria propriului copil nu se vor mai întoarce niciodată, cu toţi banii din lume. Şi-atunci, cu ce te-ai ales? E o melodie superbă, a Anei Maria, care la un moment dat zice aşa : "Părinţii pleacă peste mări şi ţări, să facă bani/ Degeaba se întorc bogaţi, copiii sunt prea mari...".
Şi în momentele în care analizez lucrurile astea, mă gândesc cât sunt de norocoasă şi de fericită, pentru că am trăit ştiind tot timpul că indiferent de ora la care voi avea nevoie de ajutor, de un sfat, sau pur şi simplu de prezenţa ei...ea va fi acolo. Şi că indiferent de cât de rea şi nerecunoscătoare sunt uneori (pentru că, Doamne!, cât de rea pot fi uneori, nici eu nu pot să cred), continuă să fie acolo. Şi îi mulţumesc pentru asta şi pentru tot ce am învăţat de la ea. Mulţumesc, mami!

În altă ordine de idei, am văzut azi o parte din Gala Zece pentru România şi cel mai frumos şi mai expresiv discurs mi s-a părut cel al domnului Prof. Dr. Leon Dănăilă, care a recitat următorul fragment (nu întocmai, dar am combinat eu ce mi-am amintit cu ce am găsit pe net), legat de cerinţele dumnealui către Dumnezeu:

"Am cerut putere şi El mi-a dat dificultăţi pentru a mă face puternic! Am cerut înţelepciune şi El mi-a dat un creier cugetător şi probleme ca să le pot rezolva. Am cerut să pot iubi şi El mi-a dat lângă mine oameni pe care să-i ajut în problemele lor. Am cerut curaj şi El mi-a dat pericole pe care să le înfrunt.Nu mi-a dat nimic din ce am cerut, dar am primit tot ce am avut nevoie."