The voice within me

Aici:

Fingerprints

pentru că am vrut o schimbare şi din mai multe alte motive irelevante. Ne vedem acolo :)

Trebuie să spun că m-am gândit puţin dacă e cazul să scriu despre cartea asta şi am ajuns la concluzia că da, pentru că deşi am citit-o printre picături (aşa cum o să tot citesc până după examen) mi-a plăcut foarte mult şi ştiu că o să mă tot gândesc la ea o perioadă lungă de timp.
O aveam de mult pe lista cu "de citit", dar am amânat-o până când destinul a făcut în aşa fel încât să nu găsesc la bibliotecă "Fata cu cercel de perlă" a lui Tracy Chevalier şi atunci am zis: "Adam şi eva rămâne!".
Romanul cel mai iubit de autor, aşa cum el însuşi mărturiseşte deseori, e un roman care te face să-ţi pui câteva întrebări legate de spiritualitate şi de adevărata viaţă a sufletului uman şi, indiferent de religia şi formaţia pe care o ai, fie că eşti creştin, musulman, ateu convins, filosof, om de ştiinţă sau un simplu licean ca mine, nu ai cum să accepţi sau să respingi în totalitate abordarea lui Rebreanu.
Romanul are ca punct de plecare acceptarea reîncarnării şi a ideii că viaţa pământească nu îi este de ajuns sufletului să-şi găsească perechea cu care să poată reîntregi cuplul androginic pentru a-şi regăsi pacea. Pe scurt, personajul principal, Toma Novac, profesor de filosofie la universitate, găzduieşte a şaptea şi ultima întrupare a sufletului, în căutarea perechii alături de care este menit să dobândească fericirea supremă. Romanul poate părea de fapt o colecţie de nuvele, căci fiecare experienţă a sufletului este rememorată într-unul din cele şapte capitole diferite. Aşadar, avem un păstor indian, un dregător egiptean, un cărturar aristocrat din Mesopotamia, un nobil din Roma lui Tiberius, un călugăr german, un medic francez din vremea revoluţiei şi, în final, pe Toma Novac, profesor universitar la Bucureşti. Fiecare capitol poartă numele celor şapte fiinţe feminine care îi marchează destinul, iar ochii apar ca un laitmotiv, pentru că încrucişarea privirilor este momentul în care atât femeia, cât şi bărbatul conştientizează că se cunosc de mult, parcă din altă viaţă. Dacă în cele şase existenţe anterioare iubirea nu s-a putut împlini, în cea de-a şaptea reîntregirea trebuie să aibă loc neapărat, indiferent de cât de scurtă ar fi perioada pe care cei doi o petrec împreună, pentru ca sufletul să-şi poată găsi pacea atât de mult căutată.
Pe lângă povestea în sine şi toată ideea de la care aceasta a pornit (şi care, aşa cum spuneam, m-a făcut să-mi pun multe întrebări şi să mă gândesc: "Oare s-ar putea...oare o să văd la final că aşa e de fapt?"), mi-a plăcut foarte mult modul în care sunt construite toate cele şapte poveşti şi cred că de multe ori m-am surprins gândindu-mă că trebuie să fi fost multă muncă pentru a putea scrie în aceeaşi carte despre şapte epoci diferite, dar mai ales de a schimba tiparul narativ şi "aluatul" din care e făcut personajul. Spun asta deoarece călugărul german Adeodatus este de o religiozitate aproape fanatică, în timp ce medicul Gaston este ateu şi adept al revoluţiei franceze. Ei bine, se pare că aşa a şi fost, cum am aflat în final din mărturiile autorului: "Sunt şapte epoci diferite şi pentru fiecare a trebuit să consult zeci şi, uneori, sute de volume."
Per ansamblu, mi-a plăcut cartea şi este una din cele pentru care mi-ar plăcea să-mi fac timp să o recitesc, poate că voi mai descoperi ascunzişuri pe care acum nu le-am sesizat.

În final, doar câteva dintre citatele care mi-au plăcut în mod deosebit:

"Moartea e o ipoteză până în momentul când omul se pomeneşte în braţele ei, fără nicio speranţă de întoarcere."

"Cine vrea să explice totul prin cuvinte ajunge curând să nu poată explica nimic!"

"Aşa e inima. Niciodată nu se mulţumeşte cu ce are."

"[...] aşa-i poporul, îşi uită eroii şi schimbă necontenit legendele despre ei."

"D-ta îţi închipui că cel ce ştie mai mult înţelege neapărat mai mult? Sau că ştiinţa merge de mână cu fericirea? A, cum te înşeli! Dar ce are a face progresul ştiinţelor cu sufletul omului? Toate invenţiile şi descoperirile din lume au fost oare în stare să netezească pentru vreun om calea fericirii adevărate, să-i dăruiască o merinde pentru clipa când trece poarta necunoscutului? Şi crezi că ar fi mai multă fericire în omenire, dacă toţi oamenii, printr-o minune, ar deveni filosofi ca d-ta sau savanţi ca, să zicem, colegii d-tale de la Universitate?"

"[...] fiindcă ţinem neapărat să tălmăcim prin vorbe o realitate pe care numai sufletul o poate pătrunde."

"E uşor să fii scriitor atunci când în istoria literaturii există un Tolstoi, pentru că tot ceea ce nu izbuteşti să spui se găseşte deja în opera sa."
Aşa spunea A. P. Cehov şi nu pot decât să fiu total de acord cu el, pentru că "Anna Karenina" este cu siguranţă un roman care are de toate şi care e imposibil să nu te marcheze. Problemele aduse în discuţie au un caracter uşor filosofic, de la relaţia dintre iubire şi fericire, dintre viaţă şi moarte, la condiţiile morale ale căsniciei şi vieţii de familie şi până la scopul şi sensul vieţii. Câmpul social vizat este vast, dar atenţia se concentrează în principal pe viaţa nobilimii, tendinţa moralizatoare fiind evidentă, pentru că moravurile aristocraţiei citadine apar în contrast cu viaţa simplă şi sinceră a nobilimii din spaţiul rural.
Nu am de gând să fac nici rezumatul şi nici să scriu o recenzie în adevăratul sens al cuvântului, cu ochi de critic (pentru că nici măcar nu îl am). Pot să spun doar că mie romanul mi-a dat o temă de gândire, iar una din întrebările care mi-au venit în minte constant citindu-l a fost "Oare aş fi putut să trăiesc atunci şi aşa?". Nu am nici acum un răspuns prea bine conturat, deşi pare uşor să spui "da" sau "nu". Nu e deloc uşor să fii mereu atent la etichetă, la normele destul de rigide ale societăţii în care trăieşti şi care, între noi fie vorba, nu e nici pe departe ceea ce pare. Nu cred că e uşor nici să te căsătoreşti cu persoana "convenabilă", la fel cum nu e uşor nici să te debarasezi de societate ca să te bucuri de iubirea adevărată. Oare cât de uşor e să renunţi la propriul copil, pentru a trăi o poveste care nu are nici măcar o şansă şi al cărei final e destul de previzibil în condiţiile date? Deloc, aş spune eu.
Oricine a auzit măcar de carte sau de una din numeroasele ecranizări, ştie că finalul Annei este nefericit, gestul său fiind singura soluţie de a scăpa de destinul pe care, în parte, şi l-a ales.
Două lucruri mi s-au părut extrem de sugestive, mai ales că în romanul lui Tolstoi coincidenţa nu-şi are locul: în primul rând, atât soţul legitim al Annei, cât şi bărbatul de care se îndrăgosteşte, poartă numele de Aleksei. În al doilea rând, m-a marcat faptul că o mamă poate să-şi iubească în mod diferit copiii. De fapt, poate să nu-şi iubeacă unul dintre copii. Anna Karenina îşi iubeşte fiul legitim, pe Serioja, la care a renunţat pentru a trăi împreună cu Vronski, însă nu simte aproape nimic pentru fetiţa pe care a conceput-o din dragoste, cu acesta din urmă. Oare e posibil aşa ceva? Altă temă de gândire.
Per ansamblu, nu regret niciun minut din timpul petrecut citind cartea, deşi mi-a luat destul de mult timp şi nu spun asta cu mândrie. Am învăţat că în spatele privirilor galeşe, în spatele coafurilor stilate şi hainelor scumpe, se poate ascunde un suflet chinuit, care încearcă să compenseze cum poate lipsurile pe care le resimte. Am învăţat că în contextul nevaforabil nici cea mai puternică iubire nu rezistă, iar viaţa alături de omul iubit poate deveni un chin.
Şi am mai învăţat ceva: am învăţat că "Toate familiile fericite seamănă una cu alta, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei."

În final, câteva citate:

"Nu există condiţii cu care omul să nu se obişnuiască, mai ales dacă vede că toţi cei din jurul lui trăiesc la fel."

"Pentru a întreprinde ceva în viaţa de familie este nevoie ca între soţi să existe sau o discordie completă, sau o armonie afectuoasă. Iar când relaţiile dintre soţi sunt nedefinite, când nu există nici una, nici alta, nu se poate întreprinde nimic.
Multe familii rămân ani în şir în acelaşi loc, de care li s-a urât peste cap ambilor soţi, pentru că nu există între ei nici discordie deplină, nici armonie."

"Oamenii au inventat rescpectul ca să ascundă locul gol, unde ar trebui să fie iubirea."

"Oare poţi să-i povesteşti altuia ceea ce simţi?"

"lupta pentru existenţă şi ura sunt singurele lucruri care-i unesc pe oameni."

"[...] dacă iubeşti un om, îl iubeşti în întregime, aşa cum este şi nu cum ai vrea tu să fie."

"Oamenii au inventat respectul ca să ascundă locul gol, unde ar trebui să fie iubirea."
(Lev Tolstoi - Anna Karenina)

Nu ştiu de ce mă trezesc mereu scriind în ultima sau penultima zi din an. De parcă aş putea aşa să recuperez toate zilele în care aş fi putut să scriu în 2010 şi nu am făcut-o. De parcă dacă aş scrie mâine n-ar fi acelaşi lucru. De parcă aş deveni brusc altă persoană după o noapte albă, cu mâncare, muzică, prieteni şi pocnitori. Şi totuşi o fac.
Mie nu-mi place cum sună 2011 (chiar, mâine începe un nou deceniu), dar sper să fie un an cel puţin la fel de bun ca 2010. Sau nu neapărat bun, dar plin. Pentru că da, 2010 a fost un an destul de plin. Am râs, am plâns, am avut realizări şi dezamăgiri, am citit şi am renunţat să citesc (Anna, îmi pare rău, se pare că 2011 ne va prinde tot împreună :) ), am luat CAE-ul, m-am îndepărtat de unii oameni şi m-am apropiat de alţii, am făcut 18 ani, n-am văzut marea decât în poze, m-am plimbat cu scuterul, am chiulit de la română, am luat permisul, am învăţat la istorie, am fost în "Pam", am pierdut oportunităţi, dar am profitat de altele. Am învăţat să aştept şi să mă bucur de ce am acum, să nu mă mai uit înapoi decât la lucrurile frumoase, să nu privesc prea departe în viitor. Am învăţat că prezentul e acum şi aici.

Şi ştii, nu trece an în care să nu mă gândesc la tine, la cum ar fi fost să fii aici, să fie altfel totul. Şi eu aş fi fost alta. Poate că aş fi zâmbit mai des, poate că aş fi fost mai sigură pe mine în anumite situaţii, poate că nu mai aveam nevoie de masca asa de "strong girl", poate că aş fi plâns mai des, dar poate nu. Poate că nu aş fi avut voie să fac nişte lucruri, dar aş fi fost bucuroasă că mi le-ai interzis tu. Poate că aş fi fost rebelă sau poate foarte răsfăţată sau poate aş fi fost exact la fel, dar cu tine aici.
Maybe it would have been easier to let someone in, you know? 'Cause yeah, I'm struggling, it's not easy at all not to think: "what if...".

Ştiu că anul ăsta o să fie altfel, o să fiu altfel, pentru că vreau şi pentru că pot.

Feliz Año Nuevo!

A veces tengo ganas de gritarle a la vida: "¡Devuélveme el tiempo que perdí y que no supe valorar! ¡Muéstrame todo lo que no pude entender y dame la oportunidad de corregir mis errores!"

Dicen que si el destino te deja vivir la misma situación dos veces es porque no hiciste lo que debías hacer desde el principio. ¿Será verdad?

Azi am mâncat Kinder Surprise. După mulţi ani. E puţin schimbată ciocolata, pare-mi-se, dar am avut aceeaşi senzaţie când l-am desfăcut, deşi mi-a picat o jucărioară uşor stupidă. Când eram mică erau mai drăguţe, dar asta nu m-a împiedicat să-l savurez la maxim.
Pentru cine e nostalgic, aşa ca mine, e recomandat, mai alină dorul :)

Now I understand Lorelai's reaction when Luke tried to serve her decaff instead of real coffee. If you feel caffeine, you can't be fooled, you just can't.

Tu îţi mai aminteşti când stăteai pe lângă mama să-ţi calce şorţuleţul bleumarin şi gulerul tău special de dantelă? Când îţi umpleai cu creioane colorate penarul cu Pocahontas şi îţi îmbrăcai caietele în coperte albastre cu semn? Când te pătai pe mâini de cerneală Pelikan şi îţi pregăteai batistuţa pentru controlul zilnic?

Parcă toate se întâmplau ieri...


Pentru că postul ăsta era inevitabil. Prea repede trec toate...

Când vezi asemenea lucruri, ce-ţi poţi dori mai mult decât să fii sănătos? Doar în momentele astea realizezi că "sănătate, că-i mai bună decât toate" nu e doar o vorbă în vânt.
Iar mamele care sunt în stare să facă aşa ceva, să aibă grijă ani şi zeci de ani de zile de un copil bolnav, sunt pentru mine nişte sfinte şi nişte exemple demne de urmat. Să poţi să rezişti, să îţi ştergi lacrimile, să te ştergi în genunchi de fiecare dată când cazi şi să mergi mai departe, ştiind că Dumnezeu îţi va da putere, chiar dacă acel copil - căruia îi citeai poveşti încă din burtică şi pe care ţi-l imaginai spunând primele cuvinte şi făcând primii paşi - nu va fi niciodată aşa cum planificaseşi tu.

Nu, nu mă uit la OTV, dar când vezi un titlu de genul ăsta mai laşi două secunde acolo, iar un om care la 23 de ani are corpul unui copil de 5 şi depinde de mama sa pentru absolut orice nu te poate lăsa rece.
Şi când te gândeşti că unii sunt bine, sănătoşi şi îşi bat joc de asta, parcă îţi vine să strigi de nervi că nu e coreeeect.
Şi când vezi viitori părinţi care caută cele mai performante ecografe pentru a putea depista orice posibilă malformaţie nu pentru a o trata intrauterin, ci pentru a întrerupe sarcina, parcă simţi nişte fiori şi îţi dai seama că de multe ori textul "aş face orice pentru copilul meu" e un clişeu care sună frumos şi pe care mulţi îl rostesc mecanic şi de cele mai multe ori doar când au norocul să aibă un copil perfect sănătos.

E trist că suntem din ce în ce mai răi. Foarte trist.

De puţin timp sunt consilier vânzări la Adevărul Holding. Asta înseamnă că oricine îşi doreşte cărţi din colecţiile Adevărul, fie pentru că le-au pierdut când au apărut cu ziarul, fie pentru că le trebuie anumite volume, fie pentru că vor să facă un cadou sau să-şi completeze biblioteca, poate să mă contacteze şi se rezolvă repede şi uşor :)

Aşa mi-aş cumpăra colecţia aia cu personaje Disney, "Prima mea enciclopedie", dar cred că am depăşit un pic vârsta, aşa că îi las pe pici să şi-o ia 8->

Deci, pentru detalii şi comenzi, daţi un semn! :)

mă enervează maxim. maxiiim.

here we are again, circles never end. you'll hear "I told you" again, just stay tuned.

nimic nu poate suplini anumite lipsuri. absolut nimic. le atenuează, te face să uiţi pentru un timp de ele, dar nu le poate acoperi în totalitate. vor exista frustrările şi automat şi zâmbetele amare vor apărea în colţul gurii în astfel de momente.

dar nu contează, suntem făcuţi să mergem mai departe, până mâine vom uita şi o vom lua de la capăt. în fond, sunt atâtea lucruri pe care le-am vrea altfel, dar asta e. nu se poate să dăm timpul înapoi şi, mai ales, sunt alegeri pe care nu le putem face noi. da, e trist când alţii hotărăsc pentru tine, dar se întâmplă şi pur şi simplu nu ai ce face.

Asculta mai multe audio Muzica

Încă nu a trecut vara, deşi timpul are o viteză mult peste limita maximă admisă, aşa că mai am vreme să-mi propun lucruri pe care să le împlinesc sau nu. Simt că nu fac destul, nici pentru mine, nici pentru lumea în care trăiesc, simt că doar eu stau pe loc în timp ce toţi ceilalţi ştiu ce vor şi ştiu ce au de făcut. Ştiu că de fapt nu e aşa, dar nu mai suport senzaţia, trebuie să fac ceva, deci măcar liste să fac.

Aşadar:

- să termin recapitularea asta la mate.
- să-mi fac curat în toate dulapurile, rafturile, caietele, hârtiile, hârtiuţele, pixurile, folderele şi fişierele.
- să mai tai nişte cărţi de pe lista de "to read", că m-am lenevit.
- să văd câteva filme "must-see" pe care nu am reuşit până acum.
- să mă apuc din nou de spaniolă şi poate şi de catalană.
- să termin şcoala de şoferi şi poate să iau şi carnetul (:-ss)
- să mă duc regulat la ţară până în septembrie.
- să învăţ să înot.
- să treacă odată canicula asta şi să-mi reiau programul de sport, că mă simt ca o femeie de 70 de ani, 80 de kg şi un preinfarct la activ, abia urc scările.
- să mai văd măcar un loc frumos din ţara asta.
- să-mi aleg o asociaţie în care să mă înscriu ca voluntar.
- să mă urc pe bicicletă după atâţia ani şi să pedaleeez.

Bun, de acum am ce să urmăresc, să sperăm că reuşesc să duc la bun sfârşit măcar jumătate din ce am scris aici.

P.S. Băieţii ăştia de la The Fray sunt geniali, iar melodia se potriveşte perfect: "I don't want to live without reason..."

Nu mai suport să văd oameni nenorociţi de un sistem medical mizer, oameni a căror viaţă a fost dată peste cap de aparatura de pe vremea bunicii, de medici nepăsători care pun diagnostice aşa cum îmi dau eu cu părerea despre politică, de birocraţie şi de cercul vicios în care eşti obligat să te învârţi - după principiul "ai intrat în horă, joacă!" - când ai pus piciorul în spitalele din România.

Nu mai pot să aud şi să citesc despre oameni care au intrat în spital cu o apendicită şi au plecat de acolo cu boli grave, care i-au condamnat la o existenţă cu totul diferită de ce-şi imaginaseră.

Nu mai pot să văd copii cărora cancerul le distruge cea mai frumoasă perioadă din viaţă, care în loc să meargă săptămânal la teatrul de păpuşi, merg la chimioterapie, copii care nu întreabă de ce nu au jucării scumpe, ci de ce nu au păr, când or să poată mânca şi ei ciocolată sau când or să poată să alerge în parc.
Nu mai pot să văd părinţi sfâşiaţi de durere, neştiind ce să mai vândă ca să-şi salveze copiii, pentru că statul român nu are bani de tratamente, dar poate să dea sute de mii de euro pe logo-uri şi alte porcării.

Nu mai pot şi nu mai vreau. Nu!

Dragă ...,

Ce faci? Eşti bine? Da, ştiu că atunci când trimiţi o scrisoare e frumos mai întâi să-i mulţumeşti celuilalt pentru ultima lui scrisoare, să-i spui cât de mult te bucuri că ai primit veşti de la el şi eventual să-l întrebi ce mai face. Ştiu, pentru că ne-au învăţat la şcoală. Ţie n-aş putea să-ţi spun toate lucrurile astea, ştii, pentru că tu nu-mi trimiţi niciodată scrisori. De fapt, tu nu-mi scrii, nu-mi trimiţi mail-uri, nici sms-uri, nu mă suni, nu-mi trimiţi mesaje în Morse, ca să-mi ia mult timp să le descifrez, nici măcar nu rogi vreun porumbel să-mi aducă veşti de la tine. Şi atunci, cum aş putea eu să te întreb "Ce mai faci?" dacă n-am ştiut niciodată ce faci?

Aşadar, ce faci? Sper că eşti bine şi că te gândeşti din când în când şi la mine. E aşa frustrant să nu ştiu dacă pentru tine însemn ceva. Nu mă înţelege greşit, am învăţat să trăiesc fără tine. De fapt, n-am ştiut niciodată să trăiesc cu tine. Doar că mi-ar plăcea să ştiu ce sunt eu pentru tine. Nu cred că mă iubeşti, pentru că iubirea se construieşte în timp, e nevoie să fii lângă o persoană ca să ajungi să o iubeşti. Nu mai cred în iubirea asta despre care unii zic că e automată. Nu. Te poţi simţi legat de cineva în mod automat, dar nu poţi ajunge să-l iubeşti cu adevărat decât în timp. Şi chiar dacă m-ai fi iubit vreodată, sentimentul ăsta nu e etern prin natura lui, trebuie întreţinut, iar noi ... de fapt tu nu ai făcut chestia asta. Şi acum a trecut prea mult timp cred. Şi dacă ar fi să o luăm de la început, ar fi greu. Foarte greu.
Nu-ţi cer să mă iubeşti. Poate dacă m-ai vedea acum, nu sunt ceea ce ţi-ai fi dorit să fiu, dar sunt aproape sigură că nici tu nu eşti ceea ce mi-aş fi dorit eu. Nici pe departe. E trist că nu mai facem parte unul din viaţa celuilalt, poate că ne-am fi înţeles foarte bine. Nu eu am ales să fie aşa. De fapt, mă doare că eu nu am putut să aleg. Sunt una din persoanele uşor obsedate de control, ştii, aşa că sunt frustrată când nu pot să aleg ce se întâmplă în viaţa mea. Bine, oamenii sunt adaptabili prin natura lor, aşa că am reuşit să merg mai departe, asta nu m-a ţinut pe loc, vezi bine.
Mi-e greu uneori fără tine, sunt momente în care aş fi vrut să fii aici, dar aşa cum am eu nevoie de tine, nu cum sunt aproape sigură că ar fi fost. Mi-e mai uşor să te ştiu departe, decât să-mi fost aproape, dar departe de fapt. Mă doare faptul că tu ai putut să alegi şi ai ales greşit. Eu nu te-am auzit sau nu-mi amintesc, dar cineva mi-a spus că ai zis "Am să mă-ntorc!". Păcat că nu ţi-ai ţinut promisiunea.
Tu m-ai schimbat, chiar dacă de la distanţă. Sunt poate mai puternică decât aş fi fost cu tine aproape. Am alte priorităţi şi alte aşteptări de la persoanele din jur. Încerc să nu dezamăgesc persoanele care au încredere în mine sau care apelează la mine. Aaa...şi mă întristează când văd că tot mai mulţi aleg ca tine şi aş vrea să le spun cât de mult o să rănească, dar nimeni nu mai are urechi să audă. Păcat.

Oare o să ne mai vedem vreodată? Ah, ce prost am pus "mai"-ul ăsta. Mă rog, eu locuiesc tot acolo, în cazul în care vrei să-mi faci o vizită vreodată, dar dacă eşti tot la fel ca atunci când ai plecat, măcar vino dimineaţa.


Numai bine,

... ta, Ioana.

P.S. Mai am un pic şi fac 18 ani, ca să ştii.

Buuun. Sfârşit de săptămână. Nu mai fac demult bilanţuri şi azi chiar nu mai am chef să mă gândesc la ce mai am de făcut după weekendul ăsta. Mă odihnesc acum şi gata. Punct şi de la capăt.
Am de onorat o leapşă, deci să începem.

10 lucruri pentru care merită să trăieşti (a se înţelege că e o selecţie, nu un top :) ordinea e şi ea aleatorie )

-familie
-iubire
-prieteni
-babiiiiessss :X
-plimbări şi călătorii
-pepene, ciocolată şi cafea :X
-cărţi
-filme, seriale şi muzică
-dansss
-experienţe de tot felul

***

În altă ordine de idei: FORCE Summer School continuă aşa că puneţi mâna şi aplicaţi!! Nu ştiţi ce e FORCE? Înseamnă că degeaba aveţi internet!! Nu o să dau detalii "tehnice", pe astea le aflaţi de aici : www.force.ro şi de pe blog. Eu o să vă zic de ce să aplicaţi, din punctul de vedere al unui fost participant:
-pentru că o să cunoaşteţi nişte oameni bestiali, motivaţi, plini de viaţă şi super de gaşcă.
-pentru că nu o să aveţi niciodată timp să vă plictisiţi.
-pentru că o să învăţaţi în zece zile de zece ori mai mult decât aţi fi învăţat în zece zile de şcoală.
-pentru că o să vă daţi seama că puteţi face lucruri la care nu v-aţi fi gândit înainte.
-pentru că la Vila Olga există piscină, hamace, trambulină şi leagăn :X
- pentru MAFIA :X:X:X:X:X

Şi din multe alte motive! Aşa că descărcaţi formularul, completaţi-l şi eu vă ţin pumnii!

***

A venit primăvara! :X Şi vine vara! :X

Asculta mai multe audio Muzica


M-am săturat de oamenii ăştia. M-am săturat de ipocrizia şi frustrarea unora. Nu mai suport să văd cum suntem luaţi de fraieri. Sunt sătulă până peste cap de porcăria asta de sistem. Şi de oamenii fără personalitate. De oamenii care se conformează chiar şi atunci când au dreptate. De oamenii care nu sunt în stare să-şi spună părerile şi să-şi strige drepturile în gura mare. De laşi. Gata. Nu mai suport! Dacă aşa aveţi de gând să continuaţi, dacă aşa vreţi să trăiţi, n-aveţi decât. Luaţi-l pe "Asta e, nu avem ce face!" în braţe şi porniţi la drum...o să ajungeţi tare departe, fiţi siguri...Îmi vine să strig de nervi când văd atâţia care aşteaptă ca altcineva să facă lucrurile pentru ei. Vrei să se schimbe ceva? Pune tu mâna şi schimbă primul/-a. Nu eşti în stare să faci chestia asta? Atunci nu cere de la alţii.

Gata. De azi o să fiu imună la voi. Sigur, o să mă port ca şi până acum, dar nu vă mai cer nimic. Am înţeles, nu puteţi. Eu pot pentru că vreau. E problema voastră ce veţi face mai departe. Nu, nu e uşor, dar pot să încerc. Voi sunteţi precum şoricelul care a căzut în borcanul de smântână şi a zis "Asta e, nu am ce face, o să mor!" şi a aşteptat să moară. Eu sunt precum vecinul lui, care a dat din lăbuţe până când, obosit, epuizat şi-a dat seama că nu se mai scufundă, ci stă pe ceva tare : smântana transformată în unt.
Mult succes vă urez!


Şi cu asta punct. De acum mă gândesc la mine, la planurile mele, la tot ce vreau să fac, la cum să găsesc timp pentru toate, dar şi pentru mine. Ador să am obiective bine trasate şi o să încerc să le ating, chiar dacă nu voi reuşi. Nu am decât de învăţat. Primăvara e momentul perfect pentru schimbare şi noi începuturi! :X

Every now and then, things happen and some of them simply tear me up. But it seems I'm strong enough to put the pieces back together and start again. Better, more determined and more confident. Sometimes, I feel like the scars are never going to disappear and maybe they are actually not, but every single one of them reminds me that "if it doesn't kill you, it will make you stronger"...and I feel so proud of myself. Just until the next breakdown, when I start it all over again. I suppose there are things I forget and I'll never learn for good, so from time to time I need to remember...I need new wounds, so I can spend a little more time taking care of them...of myself. Even if it hurts, even if the pain feels almost unbearable at times.Even if I know that some of them are never going to become scars and the pain will still linger.

"What's worse, new wounds which are so horribly painful or old wounds that should've healed years ago and never did? Maybe our old wounds teach us something. They remind us where we've been and what we've overcome. They teach us lessons about what to avoid in the future. That's what we like to think. But that's not the way it is, is it? Some things we just have to learn over and over and over again." (Grey's Anatomy)