The voice within me

Nu mai suport să văd oameni nenorociţi de un sistem medical mizer, oameni a căror viaţă a fost dată peste cap de aparatura de pe vremea bunicii, de medici nepăsători care pun diagnostice aşa cum îmi dau eu cu părerea despre politică, de birocraţie şi de cercul vicios în care eşti obligat să te învârţi - după principiul "ai intrat în horă, joacă!" - când ai pus piciorul în spitalele din România.

Nu mai pot să aud şi să citesc despre oameni care au intrat în spital cu o apendicită şi au plecat de acolo cu boli grave, care i-au condamnat la o existenţă cu totul diferită de ce-şi imaginaseră.

Nu mai pot să văd copii cărora cancerul le distruge cea mai frumoasă perioadă din viaţă, care în loc să meargă săptămânal la teatrul de păpuşi, merg la chimioterapie, copii care nu întreabă de ce nu au jucării scumpe, ci de ce nu au păr, când or să poată mânca şi ei ciocolată sau când or să poată să alerge în parc.
Nu mai pot să văd părinţi sfâşiaţi de durere, neştiind ce să mai vândă ca să-şi salveze copiii, pentru că statul român nu are bani de tratamente, dar poate să dea sute de mii de euro pe logo-uri şi alte porcării.

Nu mai pot şi nu mai vreau. Nu!