The voice within me

"E uşor să fii scriitor atunci când în istoria literaturii există un Tolstoi, pentru că tot ceea ce nu izbuteşti să spui se găseşte deja în opera sa."
Aşa spunea A. P. Cehov şi nu pot decât să fiu total de acord cu el, pentru că "Anna Karenina" este cu siguranţă un roman care are de toate şi care e imposibil să nu te marcheze. Problemele aduse în discuţie au un caracter uşor filosofic, de la relaţia dintre iubire şi fericire, dintre viaţă şi moarte, la condiţiile morale ale căsniciei şi vieţii de familie şi până la scopul şi sensul vieţii. Câmpul social vizat este vast, dar atenţia se concentrează în principal pe viaţa nobilimii, tendinţa moralizatoare fiind evidentă, pentru că moravurile aristocraţiei citadine apar în contrast cu viaţa simplă şi sinceră a nobilimii din spaţiul rural.
Nu am de gând să fac nici rezumatul şi nici să scriu o recenzie în adevăratul sens al cuvântului, cu ochi de critic (pentru că nici măcar nu îl am). Pot să spun doar că mie romanul mi-a dat o temă de gândire, iar una din întrebările care mi-au venit în minte constant citindu-l a fost "Oare aş fi putut să trăiesc atunci şi aşa?". Nu am nici acum un răspuns prea bine conturat, deşi pare uşor să spui "da" sau "nu". Nu e deloc uşor să fii mereu atent la etichetă, la normele destul de rigide ale societăţii în care trăieşti şi care, între noi fie vorba, nu e nici pe departe ceea ce pare. Nu cred că e uşor nici să te căsătoreşti cu persoana "convenabilă", la fel cum nu e uşor nici să te debarasezi de societate ca să te bucuri de iubirea adevărată. Oare cât de uşor e să renunţi la propriul copil, pentru a trăi o poveste care nu are nici măcar o şansă şi al cărei final e destul de previzibil în condiţiile date? Deloc, aş spune eu.
Oricine a auzit măcar de carte sau de una din numeroasele ecranizări, ştie că finalul Annei este nefericit, gestul său fiind singura soluţie de a scăpa de destinul pe care, în parte, şi l-a ales.
Două lucruri mi s-au părut extrem de sugestive, mai ales că în romanul lui Tolstoi coincidenţa nu-şi are locul: în primul rând, atât soţul legitim al Annei, cât şi bărbatul de care se îndrăgosteşte, poartă numele de Aleksei. În al doilea rând, m-a marcat faptul că o mamă poate să-şi iubească în mod diferit copiii. De fapt, poate să nu-şi iubeacă unul dintre copii. Anna Karenina îşi iubeşte fiul legitim, pe Serioja, la care a renunţat pentru a trăi împreună cu Vronski, însă nu simte aproape nimic pentru fetiţa pe care a conceput-o din dragoste, cu acesta din urmă. Oare e posibil aşa ceva? Altă temă de gândire.
Per ansamblu, nu regret niciun minut din timpul petrecut citind cartea, deşi mi-a luat destul de mult timp şi nu spun asta cu mândrie. Am învăţat că în spatele privirilor galeşe, în spatele coafurilor stilate şi hainelor scumpe, se poate ascunde un suflet chinuit, care încearcă să compenseze cum poate lipsurile pe care le resimte. Am învăţat că în contextul nevaforabil nici cea mai puternică iubire nu rezistă, iar viaţa alături de omul iubit poate deveni un chin.
Şi am mai învăţat ceva: am învăţat că "Toate familiile fericite seamănă una cu alta, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei."

În final, câteva citate:

"Nu există condiţii cu care omul să nu se obişnuiască, mai ales dacă vede că toţi cei din jurul lui trăiesc la fel."

"Pentru a întreprinde ceva în viaţa de familie este nevoie ca între soţi să existe sau o discordie completă, sau o armonie afectuoasă. Iar când relaţiile dintre soţi sunt nedefinite, când nu există nici una, nici alta, nu se poate întreprinde nimic.
Multe familii rămân ani în şir în acelaşi loc, de care li s-a urât peste cap ambilor soţi, pentru că nu există între ei nici discordie deplină, nici armonie."

"Oamenii au inventat rescpectul ca să ascundă locul gol, unde ar trebui să fie iubirea."

"Oare poţi să-i povesteşti altuia ceea ce simţi?"

"lupta pentru existenţă şi ura sunt singurele lucruri care-i unesc pe oameni."

"[...] dacă iubeşti un om, îl iubeşti în întregime, aşa cum este şi nu cum ai vrea tu să fie."