Aici:
Fingerprints
pentru că am vrut o schimbare şi din mai multe alte motive irelevante. Ne vedem acolo :)
Trebuie să spun că m-am gândit puţin dacă e cazul să scriu despre cartea asta şi am ajuns la concluzia că da, pentru că deşi am citit-o printre picături (aşa cum o să tot citesc până după examen) mi-a plăcut foarte mult şi ştiu că o să mă tot gândesc la ea o perioadă lungă de timp.
O aveam de mult pe lista cu "de citit", dar am amânat-o până când destinul a făcut în aşa fel încât să nu găsesc la bibliotecă "Fata cu cercel de perlă" a lui Tracy Chevalier şi atunci am zis: "Adam şi eva rămâne!".
Romanul cel mai iubit de autor, aşa cum el însuşi mărturiseşte deseori, e un roman care te face să-ţi pui câteva întrebări legate de spiritualitate şi de adevărata viaţă a sufletului uman şi, indiferent de religia şi formaţia pe care o ai, fie că eşti creştin, musulman, ateu convins, filosof, om de ştiinţă sau un simplu licean ca mine, nu ai cum să accepţi sau să respingi în totalitate abordarea lui Rebreanu.
Romanul are ca punct de plecare acceptarea reîncarnării şi a ideii că viaţa pământească nu îi este de ajuns sufletului să-şi găsească perechea cu care să poată reîntregi cuplul androginic pentru a-şi regăsi pacea. Pe scurt, personajul principal, Toma Novac, profesor de filosofie la universitate, găzduieşte a şaptea şi ultima întrupare a sufletului, în căutarea perechii alături de care este menit să dobândească fericirea supremă. Romanul poate părea de fapt o colecţie de nuvele, căci fiecare experienţă a sufletului este rememorată într-unul din cele şapte capitole diferite. Aşadar, avem un păstor indian, un dregător egiptean, un cărturar aristocrat din Mesopotamia, un nobil din Roma lui Tiberius, un călugăr german, un medic francez din vremea revoluţiei şi, în final, pe Toma Novac, profesor universitar la Bucureşti. Fiecare capitol poartă numele celor şapte fiinţe feminine care îi marchează destinul, iar ochii apar ca un laitmotiv, pentru că încrucişarea privirilor este momentul în care atât femeia, cât şi bărbatul conştientizează că se cunosc de mult, parcă din altă viaţă. Dacă în cele şase existenţe anterioare iubirea nu s-a putut împlini, în cea de-a şaptea reîntregirea trebuie să aibă loc neapărat, indiferent de cât de scurtă ar fi perioada pe care cei doi o petrec împreună, pentru ca sufletul să-şi poată găsi pacea atât de mult căutată.
Pe lângă povestea în sine şi toată ideea de la care aceasta a pornit (şi care, aşa cum spuneam, m-a făcut să-mi pun multe întrebări şi să mă gândesc: "Oare s-ar putea...oare o să văd la final că aşa e de fapt?"), mi-a plăcut foarte mult modul în care sunt construite toate cele şapte poveşti şi cred că de multe ori m-am surprins gândindu-mă că trebuie să fi fost multă muncă pentru a putea scrie în aceeaşi carte despre şapte epoci diferite, dar mai ales de a schimba tiparul narativ şi "aluatul" din care e făcut personajul. Spun asta deoarece călugărul german Adeodatus este de o religiozitate aproape fanatică, în timp ce medicul Gaston este ateu şi adept al revoluţiei franceze. Ei bine, se pare că aşa a şi fost, cum am aflat în final din mărturiile autorului: "Sunt şapte epoci diferite şi pentru fiecare a trebuit să consult zeci şi, uneori, sute de volume."
Per ansamblu, mi-a plăcut cartea şi este una din cele pentru care mi-ar plăcea să-mi fac timp să o recitesc, poate că voi mai descoperi ascunzişuri pe care acum nu le-am sesizat.
În final, doar câteva dintre citatele care mi-au plăcut în mod deosebit:
"Moartea e o ipoteză până în momentul când omul se pomeneşte în braţele ei, fără nicio speranţă de întoarcere."
"Cine vrea să explice totul prin cuvinte ajunge curând să nu poată explica nimic!"
"Aşa e inima. Niciodată nu se mulţumeşte cu ce are."
"[...] aşa-i poporul, îşi uită eroii şi schimbă necontenit legendele despre ei."
"D-ta îţi închipui că cel ce ştie mai mult înţelege neapărat mai mult? Sau că ştiinţa merge de mână cu fericirea? A, cum te înşeli! Dar ce are a face progresul ştiinţelor cu sufletul omului? Toate invenţiile şi descoperirile din lume au fost oare în stare să netezească pentru vreun om calea fericirii adevărate, să-i dăruiască o merinde pentru clipa când trece poarta necunoscutului? Şi crezi că ar fi mai multă fericire în omenire, dacă toţi oamenii, printr-o minune, ar deveni filosofi ca d-ta sau savanţi ca, să zicem, colegii d-tale de la Universitate?"
"[...] fiindcă ţinem neapărat să tălmăcim prin vorbe o realitate pe care numai sufletul o poate pătrunde."
"E uşor să fii scriitor atunci când în istoria literaturii există un Tolstoi, pentru că tot ceea ce nu izbuteşti să spui se găseşte deja în opera sa."
Aşa spunea A. P. Cehov şi nu pot decât să fiu total de acord cu el, pentru că "Anna Karenina" este cu siguranţă un roman care are de toate şi care e imposibil să nu te marcheze. Problemele aduse în discuţie au un caracter uşor filosofic, de la relaţia dintre iubire şi fericire, dintre viaţă şi moarte, la condiţiile morale ale căsniciei şi vieţii de familie şi până la scopul şi sensul vieţii. Câmpul social vizat este vast, dar atenţia se concentrează în principal pe viaţa nobilimii, tendinţa moralizatoare fiind evidentă, pentru că moravurile aristocraţiei citadine apar în contrast cu viaţa simplă şi sinceră a nobilimii din spaţiul rural.
Nu am de gând să fac nici rezumatul şi nici să scriu o recenzie în adevăratul sens al cuvântului, cu ochi de critic (pentru că nici măcar nu îl am). Pot să spun doar că mie romanul mi-a dat o temă de gândire, iar una din întrebările care mi-au venit în minte constant citindu-l a fost "Oare aş fi putut să trăiesc atunci şi aşa?". Nu am nici acum un răspuns prea bine conturat, deşi pare uşor să spui "da" sau "nu". Nu e deloc uşor să fii mereu atent la etichetă, la normele destul de rigide ale societăţii în care trăieşti şi care, între noi fie vorba, nu e nici pe departe ceea ce pare. Nu cred că e uşor nici să te căsătoreşti cu persoana "convenabilă", la fel cum nu e uşor nici să te debarasezi de societate ca să te bucuri de iubirea adevărată. Oare cât de uşor e să renunţi la propriul copil, pentru a trăi o poveste care nu are nici măcar o şansă şi al cărei final e destul de previzibil în condiţiile date? Deloc, aş spune eu.
Oricine a auzit măcar de carte sau de una din numeroasele ecranizări, ştie că finalul Annei este nefericit, gestul său fiind singura soluţie de a scăpa de destinul pe care, în parte, şi l-a ales.
Două lucruri mi s-au părut extrem de sugestive, mai ales că în romanul lui Tolstoi coincidenţa nu-şi are locul: în primul rând, atât soţul legitim al Annei, cât şi bărbatul de care se îndrăgosteşte, poartă numele de Aleksei. În al doilea rând, m-a marcat faptul că o mamă poate să-şi iubească în mod diferit copiii. De fapt, poate să nu-şi iubeacă unul dintre copii. Anna Karenina îşi iubeşte fiul legitim, pe Serioja, la care a renunţat pentru a trăi împreună cu Vronski, însă nu simte aproape nimic pentru fetiţa pe care a conceput-o din dragoste, cu acesta din urmă. Oare e posibil aşa ceva? Altă temă de gândire.
Per ansamblu, nu regret niciun minut din timpul petrecut citind cartea, deşi mi-a luat destul de mult timp şi nu spun asta cu mândrie. Am învăţat că în spatele privirilor galeşe, în spatele coafurilor stilate şi hainelor scumpe, se poate ascunde un suflet chinuit, care încearcă să compenseze cum poate lipsurile pe care le resimte. Am învăţat că în contextul nevaforabil nici cea mai puternică iubire nu rezistă, iar viaţa alături de omul iubit poate deveni un chin.
Şi am mai învăţat ceva: am învăţat că "Toate familiile fericite seamănă una cu alta, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei."
În final, câteva citate:
"Nu există condiţii cu care omul să nu se obişnuiască, mai ales dacă vede că toţi cei din jurul lui trăiesc la fel."
"Pentru a întreprinde ceva în viaţa de familie este nevoie ca între soţi să existe sau o discordie completă, sau o armonie afectuoasă. Iar când relaţiile dintre soţi sunt nedefinite, când nu există nici una, nici alta, nu se poate întreprinde nimic.
Multe familii rămân ani în şir în acelaşi loc, de care li s-a urât peste cap ambilor soţi, pentru că nu există între ei nici discordie deplină, nici armonie."
"Oamenii au inventat rescpectul ca să ascundă locul gol, unde ar trebui să fie iubirea."
"Oare poţi să-i povesteşti altuia ceea ce simţi?"
"lupta pentru existenţă şi ura sunt singurele lucruri care-i unesc pe oameni."
"[...] dacă iubeşti un om, îl iubeşti în întregime, aşa cum este şi nu cum ai vrea tu să fie."
Nu ştiu de ce mă trezesc mereu scriind în ultima sau penultima zi din an. De parcă aş putea aşa să recuperez toate zilele în care aş fi putut să scriu în 2010 şi nu am făcut-o. De parcă dacă aş scrie mâine n-ar fi acelaşi lucru. De parcă aş deveni brusc altă persoană după o noapte albă, cu mâncare, muzică, prieteni şi pocnitori. Şi totuşi o fac.
Mie nu-mi place cum sună 2011 (chiar, mâine începe un nou deceniu), dar sper să fie un an cel puţin la fel de bun ca 2010. Sau nu neapărat bun, dar plin. Pentru că da, 2010 a fost un an destul de plin. Am râs, am plâns, am avut realizări şi dezamăgiri, am citit şi am renunţat să citesc (Anna, îmi pare rău, se pare că 2011 ne va prinde tot împreună :) ), am luat CAE-ul, m-am îndepărtat de unii oameni şi m-am apropiat de alţii, am făcut 18 ani, n-am văzut marea decât în poze, m-am plimbat cu scuterul, am chiulit de la română, am luat permisul, am învăţat la istorie, am fost în "Pam", am pierdut oportunităţi, dar am profitat de altele. Am învăţat să aştept şi să mă bucur de ce am acum, să nu mă mai uit înapoi decât la lucrurile frumoase, să nu privesc prea departe în viitor. Am învăţat că prezentul e acum şi aici.
Şi ştii, nu trece an în care să nu mă gândesc la tine, la cum ar fi fost să fii aici, să fie altfel totul. Şi eu aş fi fost alta. Poate că aş fi zâmbit mai des, poate că aş fi fost mai sigură pe mine în anumite situaţii, poate că nu mai aveam nevoie de masca asa de "strong girl", poate că aş fi plâns mai des, dar poate nu. Poate că nu aş fi avut voie să fac nişte lucruri, dar aş fi fost bucuroasă că mi le-ai interzis tu. Poate că aş fi fost rebelă sau poate foarte răsfăţată sau poate aş fi fost exact la fel, dar cu tine aici.
Maybe it would have been easier to let someone in, you know? 'Cause yeah, I'm struggling, it's not easy at all not to think: "what if...".
Ştiu că anul ăsta o să fie altfel, o să fiu altfel, pentru că vreau şi pentru că pot.
Feliz Año Nuevo!
A veces tengo ganas de gritarle a la vida: "¡Devuélveme el tiempo que perdí y que no supe valorar! ¡Muéstrame todo lo que no pude entender y dame la oportunidad de corregir mis errores!"
Dicen que si el destino te deja vivir la misma situación dos veces es porque no hiciste lo que debías hacer desde el principio. ¿Será verdad?
Azi am mâncat Kinder Surprise. După mulţi ani. E puţin schimbată ciocolata, pare-mi-se, dar am avut aceeaşi senzaţie când l-am desfăcut, deşi mi-a picat o jucărioară uşor stupidă. Când eram mică erau mai drăguţe, dar asta nu m-a împiedicat să-l savurez la maxim.
Pentru cine e nostalgic, aşa ca mine, e recomandat, mai alină dorul :)
